Eseu:
Înaintemergător filosofiei și depresiei
de Marian Călborean, mc@filos.ro
La o lungă dezbatere ad
hoc de duminică 12 februarie, 5 studenți din ani diferiți,
asistați de un moderator care și-a înghețat anul, au dat 5
răspunsuri diferite privind abordarea temei "Filosofie și
depresie". Dezbaterea pornise de la două texte publicate în
"Luni" de dl Sebastian Grama, catalogate de unul dintre cei
prezenți drept "personaliste". Cu un elan prometeic, alt coleg
nu s-a mulțumit să ignore observația, ci a acuzat toți
filosofii, inclusiv decanul, secretarul științific, cei 4
portari și toți foștii și viitori studenți ai Facultății, de
confuzie intelectuală: când susțin ceva în privința vieții
sociale, o fac fără discernământ; în afară de filosofie și
polemică, ei nu pot vorbi decât despre "filosofia și..." sau "eu
ca filosof și...". Pierdută fiind relevanța față de articolele
dlui Grama, ne-am inflamat în jurul temei "Filosofia și
depresia" (propuse peste umăr de la o masă alăturată), ca limită
a discursului de tipul "Filosofia și..."
I
Filosofii nu sunt mai culți decât restul oamenilor, ei
beneficiază doar de theoria filosofică pentru a pleca în
explorarea altor domenii. La limită, dacă filosofii pot fi utili
acolo unde specialiștii domeniului îi citesc și îi urmează
(indiferent din ce motive), filosofii nu au a se implica în
dezbaterea sentimentelor sau relațiilor umane: cine cere
ajutorul filosofului pentru a ști cum să iubească, cum să se
împrietenească sau cum să scape de depresie? "Înțelepciunea" în
sensul comun, de a ști cum să-ți educi copiii, cum să vorbești
cu șefii și subordonații, cum să faci ca dragostea de la început
să dureze de-a pururi, vine cu vârsta și experiența, nu cu
filosofia. Este foarte probabil ca toți marii filosofi să fi
opinat asupra sentimentelor, asupra extazului sau depresiei, dar
posteritatea filosofiei nu reține din fericire aceste aspecte;
ar fi bine să învețe toți această lecție.
Oroarea dialogurilor platonice nu stă în facilul acord sau
maleabilitatea partenerilor de discuție socratici, ci extinderea
ilicită de către Socrate a acordului, momentul când spune "și
ceea ce am descoperit nu este oare și.... ?" În urma
cogito-ului, Descartes va extrage temeiuri de existență pentru
toți și toate, începând cu lumea și Dumnezeu, deși metoda
îndoielii îi garata o singură certitudine, nu reconstrucția
întregii existențe pe baza ei. A încercat să formuleze Isaiah
Berlin o obiecție de genul ăsta, dar n-a reușit: dorea ca
filosofii să nu mai creadă că există un unic adevăr. Primul
coleg îi răspundea pretinzând ca ariile de discuție, mai ales
cele ce privesc viața umană, să fie distinse walzerian: numai
din interior poți avea dreptate în ele.
II
Al doilea vorbitor este o persoană foarte curioasă. Pasionată de
Weber și de științele sociale, ea amintește că oamenii nu pot fi
cunoscuți decât prin ceea ce ei valorizează, așa cum ei
valorizează la respectivul moment. Să facem distincția între "a
fi în istorie" și "a fi în vederea istoriei"; primul coleg
greșește închipuindu-și că filosofii ar trebui să acționeze doar
"în vederea istoriei". Filosofi sunt aceia care fiind "în
istorie", capătă valabilitate "în vederea istoriei". Chiar dacă
nu este posibil un studiu a priori asupra "filosofiei și
depresiei", se poate face o cercetare asupra conexiunilor făcute
de diferiți oameni între cele două zone de discurs, plus o
viziune "din interior" a depresiei.
Apoi a început să ne ironizeze pe noi cu "limita" noastră,
indicându-ne culmea peratologiei: un anumit Peter Wilberg,
filosof ce lucrează în tradiția analitică; și-a propus din
tinerețe să realizeze o sinteză între ultimile curente în
filosofie și lumea sufletului. A scris zeci de cărți, între ele,
"Deep socialism" (despre Marx și etica sufletului), "Heidegger,
medicina și metoda științifică", alta despre "corpul sufletesc",
altele despre "hara nucleul personalității", despre distincția
cuantă (unitate de măsură fizică)-qualie (unitate de măsură
sufletească) despre tantra, yoga, tradiția lui Abhinavagupta și
sufletul modern.
Când asculți o teorie care susține, de exemplu, că într-o
societate a informației, valoarea o vor avea inginerii și
tehnocrații, nu întreprinzătorii capitaliști (a rostit
"Șumpeteăr"), căci primii nu vor mai accepta să fie conduși de
ceilalți, întrebarea legitimă este "cum sunt determinate
sentimentele?"; cum adică "nu vor mai accepta"? Vor fi ei
deprimați, revoltați, supărați, mâhniți, întristați, necăjiți,
înfuriați, stresați ? Când va termina facultatea, acest coleg a
promis că va plăti absolvenți de Filosofie pentru a lucra în
diverse corporații, urmând să scrie o fenomenologie socială a
corporatismului.
III
Dacă singura cunoaștere posibilă ar fi "din interior", atunci de
ce n-ar cere abordarea temei "Filosofie și depresie" și un
asemenea studiu depresiv al filosofiei. Dar nici nu se poate
studia filosofia "din interior", nici nu vom găsi depresiv s-o
studieze, acuitatea inteligenței fiindu-i afectată prin însăși
natura depresiei.
Nu se pot spune multe lucruri sigure despre filosofie, dar omul
este unul dintre principalele sale obiecte de studiu, iar
raționalitatea o metodă indispensabilă. Acum, universalitatea și
limitarea limbajului depresiei arată superioritatea unei
abordări obiectuale: nu poți discuta cu depresivul în alți
termeni decât ai lui, deci vom trata limbajul său doar ca parte
a fenomenului de studiat. La fel cum filogeneza imită
ontogeneza, orice gândire individuală urmează istoria
filosofiei. Prin urmare, singura fenomenologie posibilă este o
fenomenologie originară, de tip hegelian, a gândirii filosofice
în față cu depresia. Ca temă filosofică, scopul însuși al
cercetării depresiei evoluează în timp, de la vindecare,
acumulare de cunoaștere, schimbare socială, la vindecare de
iluziile vindecării. În paralel, depresia studiată de filosof se
decortică, făcând loc abordării sale științifice din ce în ce
mai largi, urmând ca filosoful să se limiteze la un nucleu, la
întrebările conținute în depresia reintegrată.
În măsura în care depresia este boală, să sprijinim abordarea ei
științifico-experimentală. Pe tărâmul filosofiei, depresia ar
reprezenta o reacție a vitalului, o interioritate forțată;
problematica filosofică ține de interogarea sensului existenței,
de trăirea libertății absolute vizibile în depresie. Deasemenea,
depresia ca fenomen social poate fi studiată sub lumina
alienării sociale, a acelei Enfremdung hegeliano-marxiste, pe
care o studiem cu legitimitatea speranței unei lumi mai bune.
IV
Al patrulea vorbitor a început râzând: pentru colegii vorbitori,
a filosofa are două ingrediente: nonconformism propriu și o
încredere plină de răbdare față de ceilalți filosofi, care
chipurile vor duce torța adevărului unde aceasta va dori să fie
dusă. Dacă noi am studia aici filosofic posibilitatea unei
teorii filosofice a depresiei, concluzia va fi că așa ceva este
imposibil; uitați prea ușor că tocmai faptul de a nu avea un
excurs filosofic arată importanța atașată unor probleme umane.
Dacă relaxăm cerința de a avea o întemeiere filosofică a
filosofiei și acceptăm de exemplu o definiție contemporană a
filosofiei ca "studiu profund al oricărui domeniu teoretic", vom
lăsa pe cei care au ceva de spus asupra "filosofiei și
depresiei" să o spună. Nu văd de ce să-i oprim noi de la a o
face și o putem face chiar noi, dacă ni se dau mai multe
detalii. Scăpăm astfel și de toate asumpțiile metodologice ale
vorbitorului anterior: eu ca filosof îmi voi prezenta ideile pe
o piață a ideilor, urmând ca cei care au nevoie de ele să le
folosească. Până la urmă, ce ne dorim și de la noi și admirăm la
profesorii noștri este măiestria cu care lucrează cu idei, modul
în care adună cunoștințele necesare luării unei decizii, nu
aroma metafizică a opiniilor lor.
E adevărat, nu mai putem spera la o filosofie devenită praxis în
corectarea conflictelor umane, dar putem începe o practică de om
cu om, lăsând depresivii să discute cu filosofii, dacă își
doresc. Poate că unui consiliat filosofic îi folosește mai mult
să știe că depresia lui nu îl face totuși incapabil să
raționeze, că depresia lui ar putea fi cauzată de viața sa
cotidiană și că există mereu o plajă de opțiuni în față.
V
Al cincilea coleg este cel pe care îl înțelegem întotdeauna cel
mai greu. Vorbitorul anterior a prezentat un paradox al
filosofiei: lumea citează dintr-un tratat extrem de dificil de
logică și filosofie, una dintre singurele propoziții fără
legătură și neargumentate. Încă ne putem întreba dacă există o
filosofie unitară și, cum părea să creadă Freud, un psihic
unitar, care să poată constitui obiecte de studiu. Dacă
filosofia ar fi atât de legată de inteligență, o specie cu un IQ
de 2 ori mai mare ar fi avut cu totul altă filosofie ? De
cealaltă parte, Freud povestește extrem de convingător despre
tineri deprimați și mereu molateci a căror singură problemă era
faptul că nu întrețineau relații sexuale. Dar cât de aplicabilă
în general e această regulă și altele de același fel ?
În loc să se transforme într-un haotic "studiu profund" a orice,
filosofia ar fi mai bine să se spargă în mai multe discipline,
cu nume ce rămân a fi găsite. Cel puțin trei ramuri se pot
întrevedea: una care să încerce să răspundă la problemele
"înțelepciunii" oamenilor, amintite de primul vorbitor; acestora
le vom permite să consilieze filosofic pe oricine ar dori să-i
plătească. Una care să continue o tradiție a gândirii profunde.
Și o alta care să dialogheze cu celelalte științe și domenii
teoretice pentru organizarea cunoașterii umane. Oare de ce ar fi
filosofia Una, de la Platon încoace ?
În sfârșit, Proust spune "Credem că știm adevărul pentru că
subiectul respectiv nu ne interesează. Din momentul în care ne
interesează, cum este în cazul dragostei și geloziei, totul
devine un caleidoscop în care nu se mai poate discerne nimic".
Celui de-al cincilea vorbitor, acest citat i se pare foarte
frumos.
Moderatorul ne-a spus că și lui i s-a părut foarte interesant ce
spune Proust, din simplul motiv că uitase de când îi citise
ultima oară. I-a întrebat pe ceilalți, cu toții autori în
revista "Luni", dacă ar fi dispuși să-și prezinte mărgelele de
sticlă într-o nouă ediție specială a acesteia. După care s-a
răzgândit și a argumentat că o asemenea temă este depresivă atât
pentru autori, cât și pentru cititori; ea reprezintă o jignire
pentru posibilii colegi deprimați, pe care el îi prețuiește și
ar vrea să-i protejeze. Că însuși faptul de a scrie la revista
"Luni" nu e doar mediocru, ci are un defect capital: e imoral și
contra-educativ să scrii pentru oameni care nu-și citesc
bibliografia de filosofie (care, sincer vorbind, conține mult
mai multe lucruri interesante). În Lucky răsunase un marș
funebru dintr-o sonată de Chopin, bine că prinși de discuție îl
ignorasem, altfel ne strica toată ziua.
comenteaza acest articol pe Forum
Alte articole de același autor:
Mircea Cărtărescu și politica (nr. 1)
Îndemn la lectură: proiectul proustian (nr. 1)
Micile pasiuni ale marilor oameni (nr. 2)
Despre schimbare în facultatea de filosofie (nr. 2)
Și caii se educă, nu-i așa? (nr. 3)
Adevarata, banala, trista si lunga poveste a hartiei igienice (nr. 4)
Piste de cercetare pentru studentii limbajului (nr. 4)
Filme ale deziluziei sociale (nr. 5)
La trap prin facultatea de filosofie (nr. 6)
Scurt paradox al intelectualității române (nr. 7)
Filme: returul la realitate (nr. 7)