Despre sensul practic al filosofiei teoretice
de Lavinia Marin
Pentru că oricum acesta este cel mai morbid număr al revistei, m-am gândit să iau exemple cât mai sumbre spre a fi în ton cu nuanţal cenuşie al ultimului număr din LUNI. Aşadar voi începe cu două mici studii de caz despre cum se fac distincţiile în filosofia practică. Pentru relevanţa acestora, a se vedea mai încolo.
Studiu de caz: sinuciderea
Toată lumea care discută despre acest subiect în filosofie porneşte cu următoarele distincţii: soldatul care se sacrifică pentru camarazii săi vs. sinucigaşul egoist vs. omul care e într-un stadiu terminal al unei boli. Apoi se mai face distincţia între a face ceva în vederea unui scop şi a dori scopul însuşi. Oamenii vor să scape de durere dar cum nu au alt mijloc, se omoară; ideea e că nimeni nu vrea moartea în sine dar, cum nu e altă cale, ei o aleg totuşi. Însă nimeni nu vrea de fapt să moară, deci nimeni nu ar trebui să spună că "doreşte sinuciderea". Oamenii se înşeală pe ei înşişi când spun că îşi doresc ceea ce nu îşi doresc.
Problema cu acest gen de distincţii este că ele sunt absolut formale şi nu ating miezul chestiunii. Care ar fi acest miez? Într-o interpretare alternativă, ar fi pierderea identităţii. Oamenii îşi iau viaţa nu pentru că le e frică de durere în sine, ci pentru că se tem că această trecere prin durere îi va altera în mod fundamental şi ei nu se vor mai recunoaşte. A accepta să te schimbi este egal, uneori, cu a face un compromis moral. Durerea are praguri de netrecut pentru orice fiinţă umană, însă sunt praguri strict biologice. Natura are grijă să îi stingă pe cei ce trec prin suferinţe fizice insuportabile (desigur, nu există prag biologic pentru suferinţele psihice, poate doar nebunia... ). Deci faptul că oamenii care vor să se sinucidă nu au murit încă de durere arată că suferinţa lor nu era insuportabilă în sine- ci ameninţa să le distrugă personalitatea. Cine a auzit de experimentul Piteşti ştie că toţi întemniţaţii de acolo visau să se sinucidă. Dar nu erau lăsaţi. Motivul lor era că acolo li se ştergea identitatea, cel mai monstruos lucru posibil. În astfel de cazuri, a muri înseamnă a rămâne tu însuţi. Întrebarea ar fi, desigur, cine mai rămâne de fapt el însuşi după moarte? Răspunsul e tot o întrebare: cine mai rămâne el însuşi dacă acceptă să trăiască în acele condiţii?
Nimeni nu vorbeşte despre sinucidere în termenii păstrării identităţii, toată lumea preferă să se rezume la distincţiile călduţe din zona altruism-egoism. Iar când e vorba de sinuciderile egoiste se lasă o tăcere semnificativă. Nimeni nu vrea să analizeze ce se petrece acolo, toţi se mulţumesc doar să condamne. De ce? Probabil pentru că le e frică. Dar asta e doar o presupunere.
Alt studiu de caz: anarhismul
Discuţiile despre anarhism se fac, destul de ciudat, în termeni economici şi politici. Izbitor însă e faptul că anarhiştii sunt nişte utopişti înverşunaţi şi asumaţi. Anarhismul nu e un sistem politic, nu are a face cu nimic din lumea reală. Ideea anarhistă e că toţi oamenii pot trăi împreună fără să se supună unul altuia, că nu e nevoie de sisteme oficiale de guvernământ (care au mereu o doză imensă de inuman în birocraţia lor) ca să-i constrângă. Nu ar fi nevoie de nici o autoritate exterioară dacă am fi cu toţii umani. Dar nu suntem- asta e prima lecţie pe care o învaţă un anarhist. E de ajuns să existe un singur om nefericit pentru ca el să strice o comunitate de oameni liberi şi să îi otrăvească cu frustrările lui. Libertatea lui anarhist-absolută de a face tot ce vrea (inclusiv de a se răzbuna pe ceilalţi pentru nefericirea lui) devine o povară pentru restul oamenilor liberi. Anarhismul are la origine o dorinţă de puritate. Şi cum o asemenea societate nu este realizabilă , singurul lucru care îi rămâne de făcut anarhistului e să refuze să trăiască într-o societate impură şi prin asta să consimtă (plătind taxe, participând la vot) la perpetuarea mizeriei umane generale. Când filosofii încep să analizeze şansele de succes economic ale unei societăţi anarhice, rezultatul demersului lor e redundant; demonstraţia zdrobitoare de imposibilitate nu atinge pe nimeni. Pentru că ei nu se leagă tocmai de aspectul esenţial care a generat teoria anarhistă: impuritatea copleşitoare a tuturor oamenilor de pe pământ. E destul de greu de vorbit despre asta pentru că ferocitatea vieţii cotidiene e asumată tacit de toţi şi nimeni nu o mai observă. A teoretiza corect anarhismul ar presupune a vorbi despre aceste lucruri ascunse şi, mai mult, a recunoaşte oarecum propria vinovăţie. Probabil că nimeni nu e destul de puternic pentru asta. Filosoful este şi el un om ca oricare, ce garantează că tocmai el va avea curajul de a rosti ceea ce îi sperie pe toţi?
Distincţiile de mai sus nu sunt desigur unicele esenţiale. E interesant de remarcat că anarhismul se poate analiza la fel de efectiv şi în termeni de identitate, iar sinuciderea se poate explica prin puritate la fel de bine. Observaţie personală: când oamenii discută despre lucruri de care le e frică, ei rămân mereu la un nivel formal şi nu se ating de conţinuturi. Un logician sau filosof al limbajului care discută probleme formale nu poate fi acuzat de vreo angoasă, natura cercetării lui îl obligă la aceasta. Dar un filosof care discută chestiuni de etică, metafizică sau filosofia ştiinţei şi rămâne cantonat cu încăpăţânare în zona limbajului, probabil că se teme de ceva.
Filosofia practică nu poate fi mai aproape de oamenii obişnuiţi decât cea teoretică. O problemă interesantă nu garantează automat şi o rezolvare la fel de relevantă pentru simţul comun. Totul depinde mult de cum anume se face filosofia aceasta aplicată.
Filosofii fac distincţii. Cu asta îşi hrănesc ei intelectual operele scrise. Dar cât de relevante sunt distincţiile respective......... aici toată lumea e dezorientată. Nu există un criteriu formal pentru relevanţă şi toţi bâjbâie la fel, din orice tradiţie ar veni. Desigur, în funcţie de problemă, se pot găsi explicaţii relevante dar nu ştiu dacă se poate generaliza o singură soluţie. Şi ar trebui mult curaj etic din partea filosofului ca să se atingă de anumite subiecte refulate de conştiinţa colectivă. Există probleme foarte importante în metafizică, la fel de angoasante ca cele din etică, dar vocabularul ciudat al filosofiei teoretice la face inaccesibile pentru mulţi. Există însă spaime şi acolo. Orice om care s-a ocupat câţiva ani serios de Kant poate depune mărturie că ideile care se găsesc în Critica Raţiunii Pure sunt, pe alocuri, înspăimântătoare prin ceea ce spun despre fiinţa umană.
Nu subiectele "fierbinţi" garantează succesul filosofiei practice în faţa celei teoretice, ci relevanţa distincţiilor. Ori o teorie bună despre distincţii se poate face doar în metaetică, metalogică, metafizică, metafilosofie adică exact în interiorul filosofiei teoretice, departe de lumea dezlănţuită.
Coborârea filosofiei în stradă riscă să devină doar un gest teatral atâta timp cât nu le poate spune oamenilor ceva important despre ei înşişi. Şi chiar dacă ar putea filosoful să coboară în agora, este filosoful pregătit să asculte opiniile agorei în mijlocul cercetărilor sale? Dacă acest dialog filosof - om obişnuit e doar un monolog, atunci ce rost mai are prezenţa celuilalt? Când celălalt e de faţă doar ca să dea din cap aprobator, ne putem dispensa de el. În fond, lui i s-ar putea trimite prin poştă soluţiile ingenioase găsite de filosof. În lumea reală oamenii nu sunt atât de docili; ei fac o mulţime de distincţii false la care ţin foarte mult. Se poate dialoga filosofic acceptând din capul locului distincţii total aiurea? Este filosoful pregătit să discute cu un politician ca politician? Ce drept în plus are un filosof faţă de un medic, politician, şef de sindicat sau administrator de bloc ca să peroreze în Agora? Dacă până la urmă singurul criteriu e calitatea ideilor şi nu locul unde sunt ele expuse, atunci filosofia rămâne teoretică până la capăt.
comenteaza acest articol pe Forum
Alte articole de acelaşi autor:
De ce doar femeile ar trebui să facă filosofie analitică (nr. 2)
Nu era o aporie (nr. 3)
Deontologia filosofilor (nr. 4)
Supervenienţa şi elitismul în filosofie (nr. 6)