Studiu:
Deontologia filosofilor
de Lavinia Marin, lavinia@filos.ro
Toate profesiile care pot
distruge sau prejudicia ireparabil viața unui om sunt însoțite
de un cod deontologic: medicina, dreptul, jurnalismul e.t.c. De
ce filosofia nu are un astfel de cod? La prima vedere acestă
întrebare pare lipsita de sens. Cum ar putea filosofia să facă
rău cuiva? Ea presupune o noblețe a inutilității asumată dintru
început. A voi să schimbi lumea doar prin ideile tale, precum a
fost acuzat Marx, e o intenție cam trivială, vădind un oarecare
dispreț pentru libertatea de gândire a celorlalți. Un filosof
adevărat ține prea mult la ideile sale pentru a le transforma în
bețe și ciomege cu care să lovească orbește la întâmplare în cei
care nu au educația lui și nu îi pot răspunde. Atâta timp cât
filosofia nu degenerează în ideologie ea nu are cum să rănească
pe cineva.
Este drept că filosofia e înzestrată cu tehnici
sofistico-retorice de a convinge pe oricine de aproape orice.
Dar acestea nu sunt specific filosofice: și oamenii de la
jurnalism le folosesc, și cei de la Drept…. Există însă ceva
specific filosofic care ar putea distruge vieți civile? Probabil
că nu: în miezul filosofiei veritabile stă o veșnică îndoială
chinuitoare moștenită de la Socrate, un sâmbure amar de
neliniște și nesiguranță; acel om care ajunge să cunoască
îndoiala filosofică nu va mai avea puterea să iasă în afara
cercului magic al incertitudinii și să le spună altora cum să
trăiască. Și chiar dacă unii filosofi mai tineri încearcă să
schimbe viețile altora, societatea se apără singură împotriva
lor: nu e întâmplător că filosofia e privită cu atâta dispreț în
lumea reală - e o reacție de apărare. Nici un sistem nu poate fi
schimbat din afara sa, el poate fi doar distrus astfel. Iar
filosofii, în majoritatea lor, asta fac: rămân mereu în afara
lucrurilor și departe de oameni. Având toate acestea în minte,
ideea unui cod deontologic pare o glumă acum. Filosoful nu poate
distruge pe nimeni.
Dar pe sine însuși?
Uitându-ne la viețile filosofilor nu putem să nu observăm un
cenușiu monoton, o oarecare banalitate blândă și inofensivă.
Oare cum poate să arate viața unui om care a studiat intens doar
Kant? Dar cum arăta viața lui Kant însuși? Monotonia ei precisă
și ritmul ei de ceas elvețian sunt cunoscute de toți. Poate că
astfel de lucruri nu ar trebui discutate de fapt. Oamenii care
cunosc filosofia îndeaproape încep să renunțe la anumite lucruri
din viața reală: gândirea își are prețul ei exprimat în timp. Și
ei renunță cu bucurie la acele lucruri mărunte, stupide și
inexprimabile care alcătuiesc o viață perfect banală de
nefilosof - renunțare conștientă și uneori plină de dispreț.
Filosofii pot, desigur, să umble prin baruri, să stea în
cafenele, să petreacă Anul Nou în mijlocul mulțimii ca toată
lumea dar bucuria lor nu e niciodată pură. Ei se bucură și în
același timp își analizează starea de bucurie. Reflexul de a
gândi și diseca orice îi însoțește peste tot ca o umbră. Cine
poate trăi și gândi în același timp? E o boală comună a
intelectualilor să privească viața ca și cum ar fi o referință
la o carte: ei se uita la un apus de soare și se gândesc la
tablouri de Turner. Cu filosofii e și mai rău: cărțile la care
se gândesc ei nu au nici o imagine. Gândurile prea abstracte
secătuiesc sufletul de seva vieții - iar fericirea obținută
printr-un gând clar și complex nu ar putea înlocui fericirea de
a fi în viață. Practica filosofică distruge ceva irecuperabil în
adepții săi: deși nu ar fi ea singura care ar face asta, totuși
în cadrul filosofiei e mai probabil să se petreacă acea pierdere
și înstrăinare de sine decât în orice altă profesie
intelectuală. Un inginer își lasă la birou rigla de calcul, un
filosof o poartă mereu cu sine.
În Dune, cartea lui Frank Herbert, există un fel de
religie universală care e suma și quintesența tuturor celorlalte
religii din univers. Prima și unica poruncă a acestei religii e
următoarea: “să nu sluțești sufletul”. Cel care își asumă
această poruncă nu mai are nici o cale de a-i răni pe alții aici
e chiar definiția răului. Nu știu cum ar trebui să arate codul
deontologic al filosofilor dacă s-ar scrie așa ceva, nu știu
câte reguli anume ar trebui să aibă și în ce ordine ar fi ele,
dar știu cum ar trebui să sune prima dintre ele: ”să nu îți
sluțești sufletul.”