Studiu:

Deontologia filosofilor

 de Lavinia Marin, lavinia@filos.ro

 

   Toate profesiile care pot distruge sau prejudicia ireparabil viața unui om sunt însoțite de un cod deontologic: medicina, dreptul, jurnalismul e.t.c. De ce filosofia nu are un astfel de cod? La prima vedere acestă întrebare pare lipsita de sens. Cum ar putea filosofia să facă rău cuiva? Ea presupune o noblețe a inutilității asumată dintru început. A voi să schimbi lumea doar prin ideile tale, precum a fost acuzat Marx, e o intenție cam trivială, vădind un oarecare dispreț pentru libertatea de gândire a celorlalți. Un filosof adevărat ține prea mult la ideile sale pentru a le transforma în bețe și ciomege cu care să lovească orbește la întâmplare în cei care nu au educația lui și nu îi pot răspunde. Atâta timp cât filosofia nu degenerează în ideologie ea nu are cum să rănească pe cineva.
Este drept că filosofia e înzestrată cu tehnici sofistico-retorice de a convinge pe oricine de aproape orice. Dar acestea nu sunt specific filosofice: și oamenii de la jurnalism le folosesc, și cei de la Drept…. Există însă ceva specific filosofic care ar putea distruge vieți civile? Probabil că nu: în miezul filosofiei veritabile stă o veșnică îndoială chinuitoare moștenită de la Socrate, un sâmbure amar de neliniște și nesiguranță; acel om care ajunge să cunoască îndoiala filosofică nu va mai avea puterea să iasă în afara cercului magic al incertitudinii și să le spună altora cum să trăiască. Și chiar dacă unii filosofi mai tineri încearcă să schimbe viețile altora, societatea se apără singură împotriva lor: nu e întâmplător că filosofia e privită cu atâta dispreț în lumea reală - e o reacție de apărare. Nici un sistem nu poate fi schimbat din afara sa, el poate fi doar distrus astfel. Iar filosofii, în majoritatea lor, asta fac: rămân mereu în afara lucrurilor și departe de oameni. Având toate acestea în minte, ideea unui cod deontologic pare o glumă acum. Filosoful nu poate distruge pe nimeni.
Dar pe sine însuși?
Uitându-ne la viețile filosofilor nu putem să nu observăm un cenușiu monoton, o oarecare banalitate blândă și inofensivă. Oare cum poate să arate viața unui om care a studiat intens doar Kant? Dar cum arăta viața lui Kant însuși? Monotonia ei precisă și ritmul ei de ceas elvețian sunt cunoscute de toți. Poate că astfel de lucruri nu ar trebui discutate de fapt. Oamenii care cunosc filosofia îndeaproape încep să renunțe la anumite lucruri din viața reală: gândirea își are prețul ei exprimat în timp. Și ei renunță cu bucurie la acele lucruri mărunte, stupide și inexprimabile care alcătuiesc o viață perfect banală de nefilosof - renunțare conștientă și uneori plină de dispreț. Filosofii pot, desigur, să umble prin baruri, să stea în cafenele, să petreacă Anul Nou în mijlocul mulțimii ca toată lumea dar bucuria lor nu e niciodată pură. Ei se bucură și în același timp își analizează starea de bucurie. Reflexul de a gândi și diseca orice îi însoțește peste tot ca o umbră. Cine poate trăi și gândi în același timp? E o boală comună a intelectualilor să privească viața ca și cum ar fi o referință la o carte: ei se uita la un apus de soare și se gândesc la tablouri de Turner. Cu filosofii e și mai rău: cărțile la care se gândesc ei nu au nici o imagine. Gândurile prea abstracte secătuiesc sufletul de seva vieții - iar fericirea obținută printr-un gând clar și complex nu ar putea înlocui fericirea de a fi în viață. Practica filosofică distruge ceva irecuperabil în adepții săi: deși nu ar fi ea singura care ar face asta, totuși în cadrul filosofiei e mai probabil să se petreacă acea pierdere și înstrăinare de sine decât în orice altă profesie intelectuală. Un inginer își lasă la birou rigla de calcul, un filosof o poartă mereu cu sine.
În Dune, cartea lui Frank Herbert, există un fel de religie universală care e suma și quintesența tuturor celorlalte religii din univers. Prima și unica poruncă a acestei religii e următoarea: “să nu sluțești sufletul”. Cel care își asumă această poruncă nu mai are nici o cale de a-i răni pe alții aici e chiar definiția răului. Nu știu cum ar trebui să arate codul deontologic al filosofilor dacă s-ar scrie așa ceva, nu știu câte reguli anume ar trebui să aibă și în ce ordine ar fi ele, dar știu cum ar trebui să sune prima dintre ele: ”să nu îți sluțești sufletul.”