Cu toţii ne simţim jigniţi când termenul de "filosofie" este legat cu atâta generozitate de diferite activităţi exotice cum ar fi conferinţele despre metempsihoză, reîncarnare şi publicitate sau de romane cu succes mondial cum ar fi Codul lui Da Vinci sau Alchimistul. Este o trecere ilegală de frontieră şi senzaţia amară vine din faptul că unii studiază ani de zile distincţii aride în universităţi dar tot nu au curajul să se numească pe ei înşişi filosofi, pe când alţii, necitind decât Zacharias Lichter, discutând prin cârciumi despre Eminescu şi pericolul evreiesc, se consideră filosofi cu o inocenţă încântătoare. Desigur, nu opiniile oamenilor despre ei înşişi contează, doar sunt unii care se cred chiar şi Napoleon, de ce nu s-ar crede unii doar filosofi? Dar întrebarea e de ce se întâmplă asta atât de des cu filosofia? De ce nu vezi prin localuri oameni care să se creadă ingineri? Sau chimişti? Sau agronomi? De ce nu vezi pe nimeni la o terasă explicând prietenilor o viziune personală asupra ecuaţiilor lui Maxwell, în schimb sunt atâţia profani gata să ţi-l explice pe Nietzsche la o bere ?

1. Vocabularul tehnic al filosofiei
Un posibil răspuns ar fi acesta: ce au ştiinţele şi nu are filosofia este vocabularul tehnic. Nimeni nu poate mânui ideile ştiinţifice fără un minim de cunoştinţe precise şi solide. Dar asta presupune muncă, deci pretinşii teoreticieni de la terase vor renunţa să se înhame la aşa ceva. Dacă filosofia ar avea un vocabular tehnic, dacă şi-ar coda toate ideile într-un jargon cu iz esoteric, atunci şi terfelirea ei zilnică pe la conferinţe spiritiste ar înceta.
De ce nu are filosofia vocabular tehnic? Dată fiind admiraţia constantă a filosofilor pentru ştiinţele exacte precum şi încercarea lor de a imita tot ce se poate de acolo, e de mirare că filosofia nu şi-a construit un vocabular tehnic de mai demult.
Termeni tehnici există în filosofie încă de la Aristotel dar ei sunt împrumutaţi de prin alte domenii şi oricum, apariţia lor în textul filosofic e, din punct de vedere statistic, prea mică faţă de termenii netehnici -ceea ce face posibilă oricând o lectură de profan. Kant este printre filosofii care au reuşit să folosească tehnici cei mai mulţi termeni în filosofie dar aceştia erau reciclaţi din alte domenii (apriori şi aposteriori sunt luaţi din Drept, de pildă).
Dacă vrem să construim un vocabular tehnic nou şi specific filosofic cred că trebuie să ne îndreptăm atenţia spre ce fac filosofii analitici, oamenii cu discursul cel mai clar şi mai precis din toată filosofia contemporană. Şi, dacă ne uităm la ei, vom vedea oarecare succese în acest domeniu. Obsesia distincţiilor subtile i-a obligat pe filosofii analitici să inventeze un şir întreg de termeni noi şi esoterici. Deci material ar fi pentru un vocabular destul de impresionant: de ce nu-l face nimeni? În continuare am să iau ca exemplu supervenienţa -un termen foarte tehnic- şi poate se va vedea mai clar ce probleme pot apărea cu acest gen de cuvinte.

2. Ce este supervenienţa
Supervenienţa este un concept pur filosofic, apărut ca o încercare de rezolvare a unei probleme specifice: cum poţi lega lucruri aflate în planuri diferite ontologic atunci când ştii sigur că ele sunt conectate? Nu poţi spune că ele sunt legate cauzal pentru că ar trebui să arăţi ce au în comun: dar ele nu împărtăşesc nimic tocmai pentru că vin din planuri diferite. Aşa s-a născut supervenienţa. Ea şi-a făcut intrarea în filosofie pe poarta Oxfordului, primul care a folosit-o într-un text publicat fiind Richard Hare într-o lucrare de metaetică - exemplul însă era luat din estetică: dacă avem două tablouri perfect asemănătoare în ceea ce priveşte trăsăturile fizice până la nivel micro, nu putem spune despre unul că e frumos şi despre celălalt că nu este. Pentru ca ele să difere în frumuseţe ar trebui să difere semnificativ şi în privinţa proprietăţilor fizice: spunem în acest caz că proprietatea de a fi frumos supervine pe proprietăţile fizice ale tabloului; ea nu poate fi redusă la nici una din aceste proprietăţi şi nici la suma lor, pur şi simplu ea supervine pe ele. Pe lângă domeniul valorilor (etice, estetice) supervenienţa şi-a găsit utilizare mai ales în filosofia minţii.
Definiţia clasică a supervenienţei ar fi aceasta: o proprietate B se spune că supervine pe o proprietate A dacă nu poate exista nici o modificare în A care să nu producă şi o modificare a lui B. Se observă imediat că supervenienţa e o noţiune modală, ea având caracter necesar. Ca observaţie generală, supervenienţa nu e cauzalitate şi nici implicaţie logică deşi are multe în comun cu acestea două. Nu e cauzalitate pentru că proprietăţile de tip B nu se pot reduce la proprietăţi de tip A în nici un mod, fiind de altă natură. Nu e implicaţie pentru că, deşi împărtăşeşte unele proprietăţi ale ei (reflexivitate, tranzitivitate) ea e uneori simetrică, uneori non-simetrică şi chiar asimetrică, după caz.

3. De ce nu ţine supervenienţa
Există câteva probleme mari legate de supervenienţă. Una ar fi că, legând proprietăţile de tip A de cele de tip B, nu ni se spune de ce natură e această legătură şi cum se face ea mai exact. Există o specie rară de supervenienţă, superdupervenienţa, care şi explică efectiv cum stau lucrurile. Dar dacă ea există de ce mai aceptăm şi altceva mai slab decât ea? Punând pe acelaşi plan epistemic supervenienţa cu superdupervenienţa, noi spunem de fapt că explicaţia nu are nici un rol important. A doua problemă e că nu putem să facem distincţia între o falsă supervenienţă şi una adevărată: nu avem cum să verificăm. Un contraexemplu ar demola o presupusă relaţie de supervenienţă între A şi B dar nu avem cum să ştim că el există până nu îl găsim. Şi contraexemplul respectiv trebuie să fie valabil la lumea actuală. Un contraexemplu cu lumi posibile nu este relevant pentru că supervenienţa nu e relaţie de implicaţie logică, nu este doar formală deci ea nu are cum să ţină la toate lumile posibile. Aşa cum a fost gândită, supervenienţa face legătura între proprietăţi, fenomene şi valori din lumea actuală: n-avem cum şti dacă există "frumuseţe" sau "bine" în alte lumi posibile şi, chiar dacă ar fi, că ele au acelaşi înţeles ca pe aici. A treia problemă decurge din a doua: aspectul modal al supervenienţei. Ştim că are un caracter necesar (din definiţie, acel "nu poate exista...x.... fără să...y." ) dar ea nu ţine la toate lumile posibile.
Ce fel de necesitate mai e asta? Unii filosofi au spus că de fapt diferitele tipuri de supervenienţă au grade diferite de necesitate. Dar, iarăşi, cum facem distincţii între ele? Eu aş propune o altă interpretare: ar fi vorba de fapt de o noţiune neortodoxă de necesitate- la o singură lume (cea actuală) dar în toate planurile ei ontologice. Dar nimeni nu ar fi dispus să accepte o modificare atât de drastică a logicii modale doar de dragul includerii supervenienţei într-un model formal.
Supervenienţa nu ţine ca explicaţie pentru că a fost construită din start ca o aplicaţie la lumea actuală - dar aşa sunt multe teorii în ştiinţă şi nimeni nu se supără. Însă filosofii vor mai mult: ei vor perfecţiune formală chiar dacă asta ar însemna eliminarea oricărui conţinut. Pentru unii filosofia e ca acel superb joc cu mărgelele de sticlă al lui Hesse, un aranjament armonios al formelor strălucitoare lipsite de orice conţinut.
De ce nu ţine supervenienţa de fapt? E un concept prea încărcat de metafizică pentru filosofia dezinfectată de asumpţii ontologice pe care ne-am dori cu toţii să o facem.

În filosofia analitică orice idee filosofică, oricât de bună ar fi, se poate respinge uşor pe motivul că "ea nu explică îndeajuns". Dar cât e acest îndeajuns nimeni nu spune. Idealul explicativ a fost luat din ştiinţă numai că acolo nimeni nu explică totul, de pildă primitivele sistemelor (cum ar fi Forţa la Newton). Ştiinţa reală se face mult mai poetic şi mai confuz decât sunt dispuşi filosofii să accepte. Când ei îşi imaginează că impun standarde ştiinţifice unei teorii filosofice de fapt ei aduc standarde de neatins nici măcar pentru ştiinţa pură, oricât am idealiza-o (a se vedea Einstein, Despre metoda fizicii teoretice). Aceasta este trista poveste a supervenienţei: ea are destule calităţi pentru a fi un termen tehnic în ştiinţă [1] dar nu destule pentru a juca acelaşi rol în filosofie. Motivele respingerii: ea nu e universală şi nici nu poate fi folosită riguros. Ironic, aceste cerinţe de universalitate şi rigoare sunt luate tot din ştiinţă dar ridicate pe nişte culmi inaccesibile şi de nerecunoscut chiar şi pentru oamenii de ştiinţă. Să se ascundă aici o frustrare faţă de ştiinţă? Nu, mai bine să nu ne întrebăm aşa ceva.
Un vocabular tehnic pentru filosofie ar trebui să treacă de nişte teste formale atât de nemiloase încât cred că nici un termen actual nu le-ar putea supravieţui până la capăt. Şi încă nu s-a inventat o şcoală militară care să antreneze termenii filosofici pentru a face faţă privirii distructive a unui filosof analitic.

Note:
[1] în fizică de pildă, acceleraţia supervine pe viteză. Totuşi oamenii de ştiinţă nu recurg la explicaţia prin supervenienţă pentru că au ei destui termeni specifici ca să mai fure şi din filosofie
Bibliografie:
-T. Horgan, From supervenience to Superdupervenience
-Brian McLaughlin şi Karen Bennett, Supervenience, http://plato.stanford.edu/entries/supervenience/