Tinereţea filosofiei: oameni sau
teorii
Interviu cu Cristian Iftode şi Ioan
Lucian Muntean
" Cu problema te confrunţi în
fiecare an. Cu tineri foarte inteligenţi, dar care vin
aici nu pentru a învăţa ceva, nu pentru a-şi schimba
vreo opinie, ci doar pentru a expune celorlalţi din
înţelepciunea deja dobândită, ca şi cum s-ar întoarce în
peşteră. "
Care a fost primul text cu adevărat filosofic citit
de dvs şi când ?
Ioan Muntean: Cred că am citit primul text
filosofic în clasa a 12-a într-un cerc de prieteni şi,
dacă nu mă înşel, era "Gorgias" de Platon, ceea ce m-a
cam speriat. Era în mod absolut primul meu asemenea text
şi am rămas cu teama de a-l citi şi în prezent.
Cristian Iftode: Am început oarecum precoce, tot
cu Platon, în vacanţa de vară după clasa a VII-a, când
am descoperit traducerea lui Cezar Papacostea la
Dialoguri, revizuită de Noica, ediţie nu tocmai
academică, dar într-o limbă foarte cursivă. Cred că de
atunci am rămas cu ideea de a nu urma altă facultate.
Tot Platon aşadar, şi probabil că e un început cum nu se
poate mai bun pentru un tânăr interesat de filosofie.
Când aţi avut ultima "repoziţionare " filosofică
personală?
I.M. : Cred că ultima a avut loc acum circa 4
ani, în 2002, când am început programul doctoral la San
Diego, reprofilându-mă pe filosofia fizicii. Eram
preocupat dinainte de filosofia ştiinţei şi oarecum de
metafizică. Există foarte multe elemente conjuncturale :
am început să lucrez cu o anumită persoană, într-un
anumit cerc de filosofi, iar în cercul respectiv ceea ce
făcusem eu în România era oarecum secundar, terţiar,
dacă nu mai rău.
Credeţi că peste 20 de ani se va schimba fundamental
modul dvs. de a vă raporta la filosofie?
C.I.: Probabil că de anumite obsesii n-o să scap
toată viaţa, dar cu siguranţă că o să încerc să le
exprim şi altfel. Eu nu cred că pot vorbi la vârsta
mea de repoziţionare, deşi am avut un traseu destul de
sinuos din facultate până acum. In anul 1 stiu ca am
fost cucerit (în afara de cursul de Ontologie si
Metafizica al d-lui Vladutescu) de modalitatea în care
preda Cornel Mihai Ionescu arheologia conceptelor
filosofice. In prezent, am sansa sa colaborez cu un
profesor si un om exceptional, Vasile Morar. Realizez că
nu se poate vorbi în filosofie de discipline majore sau
minore, contează cum le faci. Am descoperit că, ţinând
seminarii de etică, pot să fac metafizică în sensul în
care metafizica astăzi, dacă a fost vreodată altfel, nu
desemnează o disciplină cu un obiect de studiu
delimitat, ci e mai degrabă acel tip de reflecţie
transgresivă, de funcţionalizare a unei aporetici, pe
care orice disciplină o poate recupera în momentul în
care îşi pune problema noţiunilor prime care-i
articulează spaţiul conceptual, a principiilor
directoare sau a presupoziţiilor din discursul său
determinat.
………………
I.M. : Eu am avut
ocazia să merg la Paris cu o bursă de cercetare şi am
avut o teză de licenţă cu prof. Liiceanu pe Heidegger.
După facultate însă, în perioada mea studiilor doctorale
m-am ocupat de temele metafizicii analitice, am lăsat
deoparte hermeneutica, deşi am fost întotdeauna
impresionat de Ricoeur, Aubenque, Heidegger. Mă gândesc
să revalorizez unele lucruri studiate în facultate şi să
recitesc unele capitole din Heidegger care mă
interesează pentru ştiinţele cogniţiei. Părerea mea este
că în filosofie există mereu posibilitatea de a
revaloriza. Nu există cărări înfundate. Trebuie să
păstrezi mereu rezerva că te poţi întoarce la ceva de
care te-ai ocupat.
Ca tânăr profesor care susţine cursuri şi seminarii
în Facultatea de FIlosofie, v-aţi pus problema faptului
că studenţii se cred filosofi sau, mai modest, au
propria viziune asupra filosofiei, neintegrată într-un
curent sau tradiţie acceptată ? Cum vă raportaţi la
problemă ?
C.I. : Cu problema te confrunţi în fiecare an. Cu
tineri foarte inteligenţi, dar care vin aici nu pentru a
învăţa ceva, nu pentru a-şi schimba vreo opinie, ci doar
pentru a expune celorlalţi din înţelepciunea deja
dobândită, ca şi cum s-ar întoarce în peşteră. E o
problemă delicată pentru că, de cele mai multe ori, este
vorba de tineri foarte înzestraţi şi, de la caz la caz,
cu o anumită structură psihologică ce îi face
impermeabili la critică. Cea mai bună cale ar fi să le
sugerezi anumite lecturi care să le submineze
presupoziţiile deja dobândite. Uneori se petrec fericite
" schimbări la faţă " odată cu deprinderea unor exigenţe
de gândire critică. Contează şi şansa de a face cursuri
în cel puţin două paradigme diferite, ceea ce te face
mai disponibil la dialog şi mai apt pentru modificări de
perspectivă.
I.M. : Cred că există un sfat general pentru
studenţii care vin cu sisteme filosofie sau "metafizice"
gata făcute de acasă. Majoritatea filosofilor au avut
multe reconversii pe parcurs şi practic nimeni n-a scris
un sistem filosofic la 18 sau la 20 de ani, pentru a
rămâne cu el până la moarte. Asta ar fi prima
învăţătură. A doua ar sta probabil în faptul că
filosofia e maleabilă şi se schimbă, nu e o doctrină
închisă. E o formă de gândire care mereu primeşte noi
forme, se reformulează şi reformează pe sine. Nici
sistemul lor nu va rămâne imuabil.
Ei pot să pornească de la definiţia filosofiei ca iubire
de înţelepciune şi cunoaştere. Eu cred că filosofia
presupune cunoaşterea filosofiei şi presupune conştiinţa
că faci filosofie, şi de asemenea un fel de acceptare a
proliferării doctrinelor. O diferenţă între SUA şi
Europa este faptul că europenii au acces la filosofie
încă din liceu, ei vin deja cu aceste lecturi; în SUA
ei vin cu o lectură dintr-un anumit autor şi încearcă să
proiecteze asupra termenului de filosofie ce au aflat
din lecturile tangente cu filosofia.
" Unii filosofi ar putea găsi
probleme filosofice oriunde: în ştiinţă, în viaţa
socială, în diferite comitete de etică, în artă religie
şamd. Filosofii sunt practic peste tot. "
Majoritatea absolvenţilor de Filosofie nu ajung
filosofi veritabili. Ce aţi răspunde dacă cineva v-ar
întreba : în definitiv, la ce e buna Facultatea de
Filosofie, cât timp ea nu pregăteşte filosofi? Spre
exemplu în sensul " filosofului de cursă lungă
" de care
vorbea Noica..
C.I. : Pentru aşa ceva nu cred că există vreo
şcoală. Filosofia este pentru unii doar o pregătire
pentru viaţa în cetate, pentru alţii s-ar putea ca, la
limită, rostul facultăţii să nu fie decât acela de a
resuscita în ei imboldul, emoţia primară, dispoziţia
afectivă care i-a împins din capul locului spre
filosofie ; grecii o numeau Thaumazein, Heidegger -
printr-o deplasare de accent în "istoria fiinţei" - a
botezat-o Angst. Gânditor de cursă lungă, filosof
veritabil.... e o ştachetă cam înaltă. Eu unul sunt
mulţumit la seminarii dacă reuşesc să-i nedumeresc, să
induc o anumită îndoială care să roadă şi să-i determine
pe studenţi să meargă la bibliotecă. Nimic nu poate
înlocui studiul individual şi deprinderea unei grile de
lectură autentic filosofice.
I.M. : Eu cred că noţiunea de filosof veritabil
poate fi cu adevărat pusă sub semnul întrebării. Cum
măsori performanţa filosofilor ? Există, de exemplu, în
lumea anglo-americană un sistem de evaluare bazat pe
articole, cărţi, tezele publicate, sau/şi pe numărul de
discipoli sau doctoranzi. La noi nu ştiu dacă sistemul
ăsta ar funcţiona; constrângerile de natură economică ne
forţează să avem puţine cărţi, puţine reviste… Cel mai
interesant îndemn pe care mi-l amintesc ar fi : în
general un filosof deosebeşte problemele filosofice de
cele nefilosofice. Colegul meu a numit-o nedumerire, dar
eu cred că putem împărţi problemele în cele care au
substanţă filosofică şi cele care nu au, nu au încă sau
nu au la prima vedere. Unii filosofi ar putea găsi
probleme filosofice oriunde: în ştiinţă, în viaţa
socială, în diferite comitete de etică, în artă, religie
şamd. Filosofii sunt practic peste tot.
Dacă ne-am lua după sintagma strictă datorată lui Noica,
cred că era vorba de 10 persoane din 23 de milioane
pentru a face filosofie de performanţă. Or, numărul lor
nu este atât de mic, probabil e mult mai mare. Oricum mi
se pare un proiect utopic, total nerealizabil să separi
lumea în filosofi veritabili sau cai de curse şi "cai de
tracţiune". Eu pur şi simplu aş lăsa la o parte
sintagma asta în favoarea altora mai prolifice şi mai
realiste. Unii se potrivesc foarte bine în atare domeniu
filosofic, alţii mai bine în altă parte.
C.I .: Ştiu că, acum câţiva ani, s-a decis ca
Ziua Internaţională a Filosofiei să fie patronată de
figura lui Socrate. S-a căzut de acord că el este cel
mai nimerit şi nu m-am putut abţine să nu mă gândesc,
uşor răutăcios, dacă aceasta nu se datorează faptului că
e singurul filosof recunoscut care nu are operă, deci nu
poate vexa anumite sensibilităţi.
"Studenţii la Filosofie sunt la fel de inteligenţi,
sociabili, activi ca şi colegii lor de generaţie, s-ar
putea afirma uşor în facultăţile de Informatică sau
Arhitectură, ar putea avea oricând un rapid succes
social". Sunteţi de acord cu această caracterizare?
I.M. : Dacă e vorba de studenţii de la Facultatea
de Filosofie din Bucureşti, sunt perfect de acord (deşi
îi cunosc doar pe ei şi pe cei din Statele Unite). Dacă
e vorba să măsurăm abilităţile intelectuale, cred că
aceşti studenţi au numărul cel mai mare de abilităţi.
Sunt convins că ar face foarte bine faţă într-o
facultate de Drept, de Ştiinţe Economice, Arhitectură,
orice.
Presupunând că cineva dispune de toate aceste
calităţi, ce îl face pe el totuşi să consume timpul
necesar studierii Filosofiei ?
C.I. : Dacă ar fi fost să răspund eu la prima
întrebare, aş fi exprimat unele rezerve. Sunt sigur că
înzestrările şi aptitudinile lor intelectuale sunt cel
puţin la acelaşi nivel cu cele ale studenţilor
performanţi de la facultăţile menţionate. Dar vreau să
cred că mai e ceva ; vreau să cred că la Filosofie vii,
totuşi, dintr-o anumită vocaţie, tradusă în plan afectiv
printr-o nelinişte fără leac, ce nu încetează să te
bântuie. Acest tip de dispunere afectivă te face un pic
mefient faţă de domenii de studiu şi oportunităţi de
angajare foarte profitabile sau practice. Nu e vorba că
nu ar putea face şi alte facultăţi, dar nu cred că s-ar
simţi prea bine făcându-le ; de aceea am senzaţia că vin
aici, sau ar trebui să vină, aceia care manifestă o
anumită chemare.
I.M. : Întrebarea era dacă ei ar avea succes în
alte facultăţi. Cred că da. Există şi cealaltă întrebare
: dacă studenţii altor facultăţi ar putea face faţă la
Filosofie -aici zic că nu este cazul. Dar noţiunea de
"chemare în filosofie" e greu de detectat, zic eu, la
nivel subiectiv, personal. Din cauza asta ei au nevoie
de o îndrumare: un profesor de liceu, un prieten mai
mare, cineva care să le spună : " da, cred că ai vocaţie
". Însă ce nu înţeleg eu este de ce unume un student în
Filosofie s-ar simţi mai puţin confortabil la o altă
facultate. Poate pentru că sunt mai puţin sociabili? Nu
cred, din experienţa mea, cei mai antisociali sunt
cei care studiază calculatoarele. Uneori se spune că
există o nouă formă de autism generată de prea multele
ore petrecute în faţa computerului.
În matematică descoperirile mari sunt facute de
tineri până în 30 de ani. Totuşi, mulţi filosofi îşi
formulează cele mai bune argumente mult după vârsta de
30 de ani. De ce credeţi că se întâmplă astfel?
C.I. : Există şi câteva contraexemple ilustre în
istoria filosofiei, dar într-adevăr, marile cărţi în
filosofie s-au scris poate nu după 30 de ani, ci chiar
după 50. Mie unul lucrul mi se pare destul de firesc.
Cred că parcursul filosofic pleacă de la o anumită
vocaţie şi că eşti solicitat să "sapi" în jurul unor
probleme: tot acest proces ar trebui să implice o
inevitabilă maturizare …Mi se pare normal că e aşa.
Nu s-ar putea matematiza filosofia pentru a avea
succese la tinereţe, când inteligenţa e mai acută ?
I.M. : Lăsând la o parte gluma, mi se pare că
problema matematizării filosofiei are o contraparte mai
realistă : formalizarea. Să faci filosofie la nivel
formal şi să formalizezi sistemele filosofice, asta se
poate şi s-a încercat deja, a existat o întreagă şcoală
de logicieni, chiar Hintikka, au încercat până la urmă
şi pentru Kant. Care-i scopul ? Ai un sistem logic
formal şi vrei să-l testezi pe diferite conţinuturi,
inclusiv teorii filosofice, dar dincolo de asta mă
îndoiesc că întreprinderea ar avea vreo valoare.
Filosofia are forma ei care este, zic eu, şi forma
adecvată : limbajul filosofic oarecum apropiat de cel
natural.
C.I. : Cred totodată că filosofia, chiar şi la
vârsta la care se produc marile opere, presupune o
anumită tinereţe, o vioiciune a spiritului. Dacă rămâi
cantonat în anumite idei, dacă nu mai ai nedumeriri,
dacă nu-ţi mai fuge pământul de sub picioare în nici o
clipă, deja ai încheiat cu filosofia, indiferent cât de
mult vei mai scrie. S-ar potrivi, mutatis mutandis, o
spusă foarte frumoasă a lui Ricoeur : " intri în
simbolistică atunci când ai moartea în urmă şi copilăria
înainte ". Într-un sens, şi filosoful la maturitate este
un copil bătrân, având mari şanse să rămână astfel.
"moartea" face parte din
regimul veşnic al filosofiei de convalescenţă şi
regenerare, în acest sens, orice "deconstrucţie" dând
prilejul unei reconstrucţii.
Câtă relevanţă are pentru filosofie modul cum este ea
văzută de publicul larg?
C.I. : Nu cred că există o reprezentare unică. Cu
" publicul larg " e aceeaşi problemă ca şi cu
"
filosoful veritabil ". Eu nu prea ţin cont de părerea
vecinilor de bloc… Probabil că există reprezentări
despre filosofie comune celor care au deja o pregătire
teoretică în ştiinţele exacte şi cu totul alte
reprezentări în cazul literaţilor, de pildă.
Există o ruptură insurmontabilă între filosofie şi
simţul comun ?
I.M. : Dacă există această ruptură, o poţi
postula şi în cazul altor discipline. Există o ruptură
între ce face un matematician şi simţul comun, o ruptură
între un poet contemporan şi simţul comun, între un
pictor şi simţul comun.. Există un limbaj intern al
filosofilor pe care oamenii de rând nu-l înţeleg. Dar
poţi să-ţi pui problema şi la alt nivel. În loc să faci
o comparaţie între filosof şi omul de rînd trebuie să
faci o comparaţie între filosof şi medii academice care
aparţin altor discipline : ştiinţe politice, ştiinţe
exacte… Şi nici la nivelul acela nu există o comunicare
prea bună. Iar dacă nu există această comunicare,
filosofia e văzută drept o pre-ştiinţă politică sau în
fizică, dacă cineva face un curs de istoria fizicii,
filosofia este considerată ce era fizica înainte să fie
fizică, o stare pre-ştiinţifică, pre-matură. Din această
cauză ea este de multe ori discreditată.
Cum vedeţi distincţia analitic-continental în viitor
? Se vor face secţii distincte în licee, pentru a-i
creşte de mici " într-o tradiţie " ?
I.M. : Cred că filosofia trebuie să rămână una;
este un tip de filosofie care începe cu presocraticii şi
se întinde până în zilele noastre şi ea este una
singură. Întotdeauna au existat curente sau orientări
filosofice, chiar de pe vremea lui Thales existau mai
multe feluri de a face filosofia, şi pe vremea lui
Aristotel, şi în epoca modernă… diviziunea sau
tridiviziunea va exista probabil întotdeauna.
Eu sunt pentru o proliferare a curentelor filosofice;
într-o facultate serioasă trebuie să fie reprezentate
toate orientările. E adevărat că în SUA există câteva
facultăţi care au doar un departament într-o anumită
tradiţie, dar celelalte 90% sunt bipolare, tripolare.
Iar dacă e vorba de acelaşi lucru pentru învăţământul
liceal, da, sunt pentru manuale şcolare în care să
existe o democraţie în privinţa întregului spectru
filosofic. Deşi este greu pentru un elev de liceu să ia
contact cu un autor precum Derrida sau Kant dar se pot
găsi soluţii.
La fel cum există distincţia analitic-continental,
există şi tendinţe de a privi în curtea vecinului şi
cred că ele se vor înmulţi, dialogul interdoctrinal se
va amplifica.
C.I. : Eu am mari mefienţe cu privire la sintagma
filosofie continentală, o etichetă mai degrabă
geo-politică sau geo-strategică. Kevin Mulligan a
observat foarte bine că filosofia aşa-zis "continentală"
e o invenţie anglo-americană. Tematizând pe cont propiu
ideea aceasta, mi se pare mai degrabă un nume pentru
celălalt, pentru străin, pentru stranietatea unui
discurs care nu se lasă digerat atât de uşor cum ne-am
putea dori.
Dacă e să vorbim de un conflict, este în primul rând un
conflict al interpretărilor, între o paradigmă
hermeneutică şi una analitică. Hermeneutica nu e o
disciplină care începe cu Schleiermacher, ea începe,
dacă vreţi, cu tratatul lui Aristotel " Peri Hermeneias
". Şi porneşte de la o observaţie foarte simplă, cu care
puţini filosofi analitici nu ar fi de acord: faptul că
limbajul nu este un simplu decalc, o copie fidelă a
realului, ci o "interpretare"; de fapt, orice act de
vorbire presupune inevitabile deplasări, transferuri,
"traduceri" (în sensul lui George Steiner). O altă
observaţie crucială e că un text spune mai mult decât
lasă să se înţeleagă intenţiile explicite ale autorului,
ba chiar poate să le contrazică la un anumit nivel; de
aici, posibilitatea de a decela un strat de
arhitextualitate sau un orizont presupoziţional, chiar
de a violenta textul pentru a-i smulge nerostitul,
"refulatul"…
După cum observa Aubenque, într-un studiu destul de
recent, Conflictul actual al interpretărilor : analitică
sau hermeneutică, dacă analiticul nu şi-ar propune,
atunci când se ocupă de un text filosofic, decât să îl
cureţe de erori logice sau de presupoziţii ndemonstrate,
atunci ar risca un demers destul de oţios şi superfluu.
Din fericire, analiticii sunt, adesea, hermeneuţi care
se ignoră. E posibil ca analiticul să nu poată sau să nu
vrea să analizeze discursul hermeneutului, în timp ce
hermeneutul interpretează discursul analiticului şi,
făcând aceasta, transformă conflictul interpretărilor în
interpretarea conflictului.
Bertrand Russell scria despre Wittgenstein "Mă aştept
ca următorul mare pas în filosofie să-l facă el" .
Credeţi că în cultura filosofică actuală mai poate spune
un filosof despre altcineva aşa ceva?
I.M. : Da, cred că orice filosof poate spune azi
acelaşi lucru. A existat de exemplu un asemenea optimism
în legătură cu cartea lui Kripke din 1970, Numire şi
necesitate, destul de apropiat de ce zicea Russell
despre Wittgenstein. În ultimii ani, există astfel de
încurajări furibunde pentru diferite curente. Mă gândesc
la diferite semantici, semantica bidimensională care
promite destul de mult şamd. Eu văd ca foarte
promiţătoare filosofia fizicii şi mai ales filosofia
biologiei. S-a spus de multe ori că filosofia ştiinţei a
fost a fizicii în secolul XX şi va fi a biologiei în
secolul XXI şi aceasta este o formă de încurajare. Va
trebui să aşteptaţi până în 2100 să vedeţi optimiştii în
privinţa "filosofiei în biologie" au avut dreptate !
Există însă şi un scepticism legat de sfârşitul
filosofiei şi mortificarea ei. Unii chiar spun că nu mai
avem nevoie de filosofie, fiecare ştiinţă şi.a luat
partea ei şi ce a mai rămas din filosofie ? Poate
etica…. Se spune că trebuie să închidem magazinul,
buticul, pentru că nu mai avem ce vinde.
C.I. : Când se vorbeşte despre moartea
filosofiei, trebuie să avem în vedere un genitiv dublu:
vorba prof. Tonoiu, "moartea" face parte din regimul
veşnic al filosofiei de convalescenţă şi regenerare, în
acest sens, orice "deconstrucţie" dând prilejul unei
reconstrucţii. Lucrurile nu cred că trebuie privite nici
în negru, nici în diafan.
I.M. : Eu cred că una dintre
specialităţile vândute bine de filosofie sunt
sfârşiturile, cu precădere propriul sfârşit. Şi poate e
unica disciplină care adoră închiderile şi finitudinea.
" Mă gândesc că aş pune ca
procesor pe Socrate, ar face cea mai bună treabă. Ca
memorie pasivă l-aş pune pe Kant. "
Dacă aţi putea să vă mutaţi cu tot cu studenţii pe
nişte meleaguri mai bune, în ce universitate/şcoală
filosofică /eră v-ar interesa s-o faceţi ?
C.I. : Cred că pe o insulă din Caraibe…
Au şcoală filosofică acolo ?
C.I. : O facem noi ! Şi avem şi şansa s-o luăm de
la zero.
Dar fără studenţi ?
I.M. : Mi-ar plăcea să fiu, ca student, undeva la
sfârşitul vieţii lui Platon în Academie, sau în Anglia,
imediat după apariţia " Principiilor " lui Newton, sau
la Academia de Ştiinţe din Berlin, pentru că au fost
momentele, aşa le percep eu, de mare efervescenţă.
În privinţa implicării filosofilor în avangarda
schimbărilor tinerilor, aş dori să vă întreb : ce poate
face filosofia pentru sporturile extreme ?
C.I. : Din fericire, nimic.
Ce poate face filosofia pentru construirea propriului
calculator ?
I.M. : Cred că filosofia trebuie să pună în
propriul calculator… mă gândesc acum la un element comic
foarte interesant din Monty Python, unde este un meci de
fotbal între filosofi şi până la urmă golul final îl dă
Arhimede care descoperă… Şi mă gândesc cine ar trebui să
fie procesorul acestui calculator, cine ar trebui să fie
goal-getterul… Mă gândesc că aş pune ca procesor pe
Socrate, ar face cea mai bună treabă. Ca memorie pasivă
l-aş pune pe Kant. Nu ştiu ce aş pune ca ambalaj sau
cutie externă, un filosof arătos…
Kierkegaard ?
I.M. : Da ? atunci Kierkegaard !
Aţi putea să ne spuneţi elogiul dumneavoastră
preferat al filosofiei ?
C.I. : Cred că cel mai bun elogiu adus
filosofiei, de către un tânăr, ar fi ca acesta să se
ocupe, măcar pentru o vreme, numai cu filosofia: adică
să nu se pripească să ajungă activist al societăţii
civile sau chibiţ cultural, să aştepte mai întâi să se
"coacă", să ne "coacem".
Şi critica dvs preferată adusă filosofiei ?
I.M. : Critica mea preferată cred că este fraza
lui Russell: "filosofia nu e în stare să fiarbă nici o
varză"
Dl. Cristian Iftode este doctor al
Facultăţii de Filosofie din Bucureşti unde predă seminarii de
introducere în Etică, Introducere în Estetică şi Filosofie
Modernă. Dl. Ioan Lucian Muntean este doctor al
Universităţii din San Diego şi predă la Facultatea de Filosofie
din Bucureşti cursurile de Minte şi Cogniţie, Extinderi ale
logicii de ordinul 1, Filosofia Fizicii, Programare asistată pe
calculator.
Interviu realizat de Lavinia Marin