Tinereţea filosofiei: oameni sau teorii

Interviu cu Cristian Iftode şi Ioan Lucian Muntean


" Cu problema te confrunţi în fiecare an. Cu tineri foarte inteligenţi, dar care vin aici nu pentru a învăţa ceva, nu pentru a-şi schimba vreo opinie, ci doar pentru a expune celorlalţi din înţelepciunea deja dobândită, ca şi cum s-ar întoarce în peşteră. "


Care a fost primul text cu adevărat filosofic citit de dvs şi când ?

Ioan Muntean: Cred că am citit primul text filosofic în clasa a 12-a într-un cerc de prieteni şi, dacă nu mă înşel, era "Gorgias" de Platon, ceea ce m-a cam speriat. Era în mod absolut primul meu asemenea text şi am rămas cu teama de a-l citi şi în prezent.
Cristian Iftode: Am început oarecum precoce, tot cu Platon, în vacanţa de vară după clasa a VII-a, când am descoperit traducerea lui Cezar Papacostea la Dialoguri, revizuită de Noica, ediţie nu tocmai academică, dar într-o limbă foarte cursivă. Cred că de atunci am rămas cu ideea de a nu urma altă facultate. Tot Platon aşadar, şi probabil că e un început cum nu se poate mai bun pentru un tânăr interesat de filosofie.

Când aţi avut ultima "repoziţionare " filosofică personală?
I.M. : Cred că ultima a avut loc acum circa 4 ani, în 2002, când am început programul doctoral la San Diego, reprofilându-mă pe filosofia fizicii. Eram preocupat dinainte de filosofia ştiinţei şi oarecum de metafizică. Există foarte multe elemente conjuncturale : am început să lucrez cu o anumită persoană, într-un anumit cerc de filosofi, iar în cercul respectiv ceea ce făcusem eu în România era oarecum secundar, terţiar, dacă nu mai rău.

Credeţi că peste 20 de ani se va schimba fundamental modul dvs. de a vă raporta la filosofie?
C.I.: Probabil că de anumite obsesii n-o să scap toată viaţa, dar cu siguranţă că o să încerc să le exprim şi altfel. Eu nu cred că pot vorbi la vârsta mea de repoziţionare, deşi am avut un traseu destul de sinuos din facultate până acum. In anul 1 stiu ca am fost cucerit (în afara de cursul de Ontologie si Metafizica al d-lui Vladutescu) de modalitatea în care preda Cornel Mihai Ionescu arheologia conceptelor filosofice. In prezent, am sansa sa colaborez cu un profesor si un om exceptional, Vasile Morar. Realizez că nu se poate vorbi în filosofie de discipline majore sau minore, contează cum le faci. Am descoperit că, ţinând seminarii de etică, pot să fac metafizică în sensul în care metafizica astăzi, dacă a fost vreodată altfel, nu desemnează o disciplină cu un obiect de studiu delimitat, ci e mai degrabă acel tip de reflecţie transgresivă, de funcţionalizare a unei aporetici, pe care orice disciplină o poate recupera în momentul în care îşi pune problema noţiunilor prime care-i articulează spaţiul conceptual, a principiilor directoare sau a presupoziţiilor din discursul său determinat.
………………
I.M. : Eu am avut ocazia să merg la Paris cu o bursă de cercetare şi am avut o teză de licenţă cu prof. Liiceanu pe Heidegger. După facultate însă, în perioada mea studiilor doctorale m-am ocupat de temele metafizicii analitice, am lăsat deoparte hermeneutica, deşi am fost întotdeauna impresionat de Ricoeur, Aubenque, Heidegger. Mă gândesc să revalorizez unele lucruri studiate în facultate şi să recitesc unele capitole din Heidegger care mă interesează pentru ştiinţele cogniţiei. Părerea mea este că în filosofie există mereu posibilitatea de a revaloriza. Nu există cărări înfundate. Trebuie să păstrezi mereu rezerva că te poţi întoarce la ceva de care te-ai ocupat.

Ca tânăr profesor care susţine cursuri şi seminarii în Facultatea de FIlosofie, v-aţi pus problema faptului că studenţii se cred filosofi sau, mai modest, au propria viziune asupra filosofiei, neintegrată într-un curent sau tradiţie acceptată ? Cum vă raportaţi la problemă ?
C.I. : Cu problema te confrunţi în fiecare an. Cu tineri foarte inteligenţi, dar care vin aici nu pentru a învăţa ceva, nu pentru a-şi schimba vreo opinie, ci doar pentru a expune celorlalţi din înţelepciunea deja dobândită, ca şi cum s-ar întoarce în peşteră. E o problemă delicată pentru că, de cele mai multe ori, este vorba de tineri foarte înzestraţi şi, de la caz la caz, cu o anumită structură psihologică ce îi face impermeabili la critică. Cea mai bună cale ar fi să le sugerezi anumite lecturi care să le submineze presupoziţiile deja dobândite. Uneori se petrec fericite " schimbări la faţă " odată cu deprinderea unor exigenţe de gândire critică. Contează şi şansa de a face cursuri în cel puţin două paradigme diferite, ceea ce te face mai disponibil la dialog şi mai apt pentru modificări de perspectivă.
I.M. : Cred că există un sfat general pentru studenţii care vin cu sisteme filosofie sau "metafizice" gata făcute de acasă. Majoritatea filosofilor au avut multe reconversii pe parcurs şi practic nimeni n-a scris un sistem filosofic la 18 sau la 20 de ani, pentru a rămâne cu el până la moarte. Asta ar fi prima învăţătură. A doua ar sta probabil în faptul că filosofia e maleabilă şi se schimbă, nu e o doctrină închisă. E o formă de gândire care mereu primeşte noi forme, se reformulează şi reformează pe sine. Nici sistemul lor nu va rămâne imuabil.
Ei pot să pornească de la definiţia filosofiei ca iubire de înţelepciune şi cunoaştere. Eu cred că filosofia presupune cunoaşterea filosofiei şi presupune conştiinţa că faci filosofie, şi de asemenea un fel de acceptare a proliferării doctrinelor. O diferenţă între SUA şi Europa este faptul că europenii au acces la filosofie încă din liceu, ei vin deja cu aceste lecturi; în SUA ei vin cu o lectură dintr-un anumit autor şi încearcă să proiecteze asupra termenului de filosofie ce au aflat din lecturile tangente cu filosofia.


" Unii filosofi ar putea găsi probleme filosofice oriunde: în ştiinţă, în viaţa socială, în diferite comitete de etică, în artă religie şamd. Filosofii sunt practic peste tot. "

Majoritatea absolvenţilor de Filosofie nu ajung filosofi veritabili. Ce aţi răspunde dacă cineva v-ar întreba : în definitiv, la ce e buna Facultatea de Filosofie, cât timp ea nu pregăteşte filosofi? Spre exemplu în sensul " filosofului de cursă lungă " de care vorbea Noica..
C.I. : Pentru aşa ceva nu cred că există vreo şcoală. Filosofia este pentru unii doar o pregătire pentru viaţa în cetate, pentru alţii s-ar putea ca, la limită, rostul facultăţii să nu fie decât acela de a resuscita în ei imboldul, emoţia primară, dispoziţia afectivă care i-a împins din capul locului spre filosofie ; grecii o numeau Thaumazein, Heidegger - printr-o deplasare de accent în "istoria fiinţei" - a botezat-o Angst. Gânditor de cursă lungă, filosof veritabil.... e o ştachetă cam înaltă. Eu unul sunt mulţumit la seminarii dacă reuşesc să-i nedumeresc, să induc o anumită îndoială care să roadă şi să-i determine pe studenţi să meargă la bibliotecă. Nimic nu poate înlocui studiul individual şi deprinderea unei grile de lectură autentic filosofice.
I.M. : Eu cred că noţiunea de filosof veritabil poate fi cu adevărat pusă sub semnul întrebării. Cum măsori performanţa filosofilor ? Există, de exemplu, în lumea anglo-americană un sistem de evaluare bazat pe articole, cărţi, tezele publicate, sau/şi pe numărul de discipoli sau doctoranzi. La noi nu ştiu dacă sistemul ăsta ar funcţiona; constrângerile de natură economică ne forţează să avem puţine cărţi, puţine reviste… Cel mai interesant îndemn pe care mi-l amintesc ar fi : în general un filosof deosebeşte problemele filosofice de cele nefilosofice. Colegul meu a numit-o nedumerire, dar eu cred că putem împărţi problemele în cele care au substanţă filosofică şi cele care nu au, nu au încă sau nu au la prima vedere. Unii filosofi ar putea găsi probleme filosofice oriunde: în ştiinţă, în viaţa socială, în diferite comitete de etică, în artă, religie şamd. Filosofii sunt practic peste tot.
Dacă ne-am lua după sintagma strictă datorată lui Noica, cred că era vorba de 10 persoane din 23 de milioane pentru a face filosofie de performanţă. Or, numărul lor nu este atât de mic, probabil e mult mai mare. Oricum mi se pare un proiect utopic, total nerealizabil să separi lumea în filosofi veritabili sau cai de curse şi "cai de tracţiune". Eu pur şi simplu aş lăsa la o parte sintagma asta în favoarea altora mai prolifice şi mai realiste. Unii se potrivesc foarte bine în atare domeniu filosofic, alţii mai bine în altă parte.
C.I .: Ştiu că, acum câţiva ani, s-a decis ca Ziua Internaţională a Filosofiei să fie patronată de figura lui Socrate. S-a căzut de acord că el este cel mai nimerit şi nu m-am putut abţine să nu mă gândesc, uşor răutăcios, dacă aceasta nu se datorează faptului că e singurul filosof recunoscut care nu are operă, deci nu poate vexa anumite sensibilităţi.


"Studenţii la Filosofie sunt la fel de inteligenţi, sociabili, activi ca şi colegii lor de generaţie, s-ar putea afirma uşor în facultăţile de Informatică sau Arhitectură, ar putea avea oricând un rapid succes social". Sunteţi de acord cu această caracterizare?
I.M. : Dacă e vorba de studenţii de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, sunt perfect de acord (deşi îi cunosc doar pe ei şi pe cei din Statele Unite). Dacă e vorba să măsurăm abilităţile intelectuale, cred că aceşti studenţi au numărul cel mai mare de abilităţi. Sunt convins că ar face foarte bine faţă într-o facultate de Drept, de Ştiinţe Economice, Arhitectură, orice.

Presupunând că cineva dispune de toate aceste calităţi, ce îl face pe el totuşi să consume timpul necesar studierii Filosofiei ?
C.I. : Dacă ar fi fost să răspund eu la prima întrebare, aş fi exprimat unele rezerve. Sunt sigur că înzestrările şi aptitudinile lor intelectuale sunt cel puţin la acelaşi nivel cu cele ale studenţilor performanţi de la facultăţile menţionate. Dar vreau să cred că mai e ceva ; vreau să cred că la Filosofie vii, totuşi, dintr-o anumită vocaţie, tradusă în plan afectiv printr-o nelinişte fără leac, ce nu încetează să te bântuie. Acest tip de dispunere afectivă te face un pic mefient faţă de domenii de studiu şi oportunităţi de angajare foarte profitabile sau practice. Nu e vorba că nu ar putea face şi alte facultăţi, dar nu cred că s-ar simţi prea bine făcându-le ; de aceea am senzaţia că vin aici, sau ar trebui să vină, aceia care manifestă o anumită chemare.
I.M. : Întrebarea era dacă ei ar avea succes în alte facultăţi. Cred că da. Există şi cealaltă întrebare : dacă studenţii altor facultăţi ar putea face faţă la Filosofie -aici zic că nu este cazul. Dar noţiunea de "chemare în filosofie" e greu de detectat, zic eu, la nivel subiectiv, personal. Din cauza asta ei au nevoie de o îndrumare: un profesor de liceu, un prieten mai mare, cineva care să le spună : " da, cred că ai vocaţie ". Însă ce nu înţeleg eu este de ce unume un student în Filosofie s-ar simţi mai puţin confortabil la o altă facultate. Poate pentru că sunt mai puţin sociabili? Nu cred, din experienţa mea, cei mai antisociali sunt cei care studiază calculatoarele. Uneori se spune că există o nouă formă de autism generată de prea multele ore petrecute în faţa computerului.

În matematică descoperirile mari sunt facute de tineri până în 30 de ani. Totuşi, mulţi filosofi îşi formulează cele mai bune argumente mult după vârsta de 30 de ani. De ce credeţi că se întâmplă astfel?
C.I. : Există şi câteva contraexemple ilustre în istoria filosofiei, dar într-adevăr, marile cărţi în filosofie s-au scris poate nu după 30 de ani, ci chiar după 50. Mie unul lucrul mi se pare destul de firesc. Cred că parcursul filosofic pleacă de la o anumită vocaţie şi că eşti solicitat să "sapi" în jurul unor probleme: tot acest proces ar trebui să implice o inevitabilă maturizare …Mi se pare normal că e aşa.

Nu s-ar putea matematiza filosofia pentru a avea succese la tinereţe, când inteligenţa e mai acută ?
I.M. : Lăsând la o parte gluma, mi se pare că problema matematizării filosofiei are o contraparte mai realistă : formalizarea. Să faci filosofie la nivel formal şi să formalizezi sistemele filosofice, asta se poate şi s-a încercat deja, a existat o întreagă şcoală de logicieni, chiar Hintikka, au încercat până la urmă şi pentru Kant. Care-i scopul ? Ai un sistem logic formal şi vrei să-l testezi pe diferite conţinuturi, inclusiv teorii filosofice, dar dincolo de asta mă îndoiesc că întreprinderea ar avea vreo valoare. Filosofia are forma ei care este, zic eu, şi forma adecvată : limbajul filosofic oarecum apropiat de cel natural.
C.I. : Cred totodată că filosofia, chiar şi la vârsta la care se produc marile opere, presupune o anumită tinereţe, o vioiciune a spiritului. Dacă rămâi cantonat în anumite idei, dacă nu mai ai nedumeriri, dacă nu-ţi mai fuge pământul de sub picioare în nici o clipă, deja ai încheiat cu filosofia, indiferent cât de mult vei mai scrie. S-ar potrivi, mutatis mutandis, o spusă foarte frumoasă a lui Ricoeur : " intri în simbolistică atunci când ai moartea în urmă şi copilăria înainte ". Într-un sens, şi filosoful la maturitate este un copil bătrân, având mari şanse să rămână astfel.

"moartea" face parte din regimul veşnic al filosofiei de convalescenţă şi regenerare, în acest sens, orice "deconstrucţie" dând prilejul unei reconstrucţii.

Câtă relevanţă are pentru filosofie modul cum este ea văzută de publicul larg?
C.I. : Nu cred că există o reprezentare unică. Cu " publicul larg " e aceeaşi problemă ca şi cu " filosoful veritabil ". Eu nu prea ţin cont de părerea vecinilor de bloc… Probabil că există reprezentări despre filosofie comune celor care au deja o pregătire teoretică în ştiinţele exacte şi cu totul alte reprezentări în cazul literaţilor, de pildă.

Există o ruptură insurmontabilă între filosofie şi simţul comun ?
I.M. : Dacă există această ruptură, o poţi postula şi în cazul altor discipline. Există o ruptură între ce face un matematician şi simţul comun, o ruptură între un poet contemporan şi simţul comun, între un pictor şi simţul comun.. Există un limbaj intern al filosofilor pe care oamenii de rând nu-l înţeleg. Dar poţi să-ţi pui problema şi la alt nivel. În loc să faci o comparaţie între filosof şi omul de rînd trebuie să faci o comparaţie între filosof şi medii academice care aparţin altor discipline : ştiinţe politice, ştiinţe exacte… Şi nici la nivelul acela nu există o comunicare prea bună. Iar dacă nu există această comunicare, filosofia e văzută drept o pre-ştiinţă politică sau în fizică, dacă cineva face un curs de istoria fizicii, filosofia este considerată ce era fizica înainte să fie fizică, o stare pre-ştiinţifică, pre-matură. Din această cauză ea este de multe ori discreditată.

Cum vedeţi distincţia analitic-continental în viitor ? Se vor face secţii distincte în licee, pentru a-i creşte de mici " într-o tradiţie " ?
I.M. : Cred că filosofia trebuie să rămână una; este un tip de filosofie care începe cu presocraticii şi se întinde până în zilele noastre şi ea este una singură. Întotdeauna au existat curente sau orientări filosofice, chiar de pe vremea lui Thales existau mai multe feluri de a face filosofia, şi pe vremea lui Aristotel, şi în epoca modernă… diviziunea sau tridiviziunea va exista probabil întotdeauna.
Eu sunt pentru o proliferare a curentelor filosofice; într-o facultate serioasă trebuie să fie reprezentate toate orientările. E adevărat că în SUA există câteva facultăţi care au doar un departament într-o anumită tradiţie, dar celelalte 90% sunt bipolare, tripolare. Iar dacă e vorba de acelaşi lucru pentru învăţământul liceal, da, sunt pentru manuale şcolare în care să existe o democraţie în privinţa întregului spectru filosofic. Deşi este greu pentru un elev de liceu să ia contact cu un autor precum Derrida sau Kant dar se pot găsi soluţii.
La fel cum există distincţia analitic-continental, există şi tendinţe de a privi în curtea vecinului şi cred că ele se vor înmulţi, dialogul interdoctrinal se va amplifica.
C.I. : Eu am mari mefienţe cu privire la sintagma filosofie continentală, o etichetă mai degrabă geo-politică sau geo-strategică. Kevin Mulligan a observat foarte bine că filosofia aşa-zis "continentală" e o invenţie anglo-americană. Tematizând pe cont propiu ideea aceasta, mi se pare mai degrabă un nume pentru celălalt, pentru străin, pentru stranietatea unui discurs care nu se lasă digerat atât de uşor cum ne-am putea dori.
Dacă e să vorbim de un conflict, este în primul rând un conflict al interpretărilor, între o paradigmă hermeneutică şi una analitică. Hermeneutica nu e o disciplină care începe cu Schleiermacher, ea începe, dacă vreţi, cu tratatul lui Aristotel " Peri Hermeneias ". Şi porneşte de la o observaţie foarte simplă, cu care puţini filosofi analitici nu ar fi de acord: faptul că limbajul nu este un simplu decalc, o copie fidelă a realului, ci o "interpretare"; de fapt, orice act de vorbire presupune inevitabile deplasări, transferuri, "traduceri" (în sensul lui George Steiner). O altă observaţie crucială e că un text spune mai mult decât lasă să se înţeleagă intenţiile explicite ale autorului, ba chiar poate să le contrazică la un anumit nivel; de aici, posibilitatea de a decela un strat de arhitextualitate sau un orizont presupoziţional, chiar de a violenta textul pentru a-i smulge nerostitul, "refulatul"…
După cum observa Aubenque, într-un studiu destul de recent, Conflictul actual al interpretărilor : analitică sau hermeneutică, dacă analiticul nu şi-ar propune, atunci când se ocupă de un text filosofic, decât să îl cureţe de erori logice sau de presupoziţii ndemonstrate, atunci ar risca un demers destul de oţios şi superfluu. Din fericire, analiticii sunt, adesea, hermeneuţi care se ignoră. E posibil ca analiticul să nu poată sau să nu vrea să analizeze discursul hermeneutului, în timp ce hermeneutul interpretează discursul analiticului şi, făcând aceasta, transformă conflictul interpretărilor în interpretarea conflictului.

Bertrand Russell scria despre Wittgenstein "Mă aştept ca următorul mare pas în filosofie să-l facă el" . Credeţi că în cultura filosofică actuală mai poate spune un filosof despre altcineva aşa ceva?
I.M. : Da, cred că orice filosof poate spune azi acelaşi lucru. A existat de exemplu un asemenea optimism în legătură cu cartea lui Kripke din 1970, Numire şi necesitate, destul de apropiat de ce zicea Russell despre Wittgenstein. În ultimii ani, există astfel de încurajări furibunde pentru diferite curente. Mă gândesc la diferite semantici, semantica bidimensională care promite destul de mult şamd. Eu văd ca foarte promiţătoare filosofia fizicii şi mai ales filosofia biologiei. S-a spus de multe ori că filosofia ştiinţei a fost a fizicii în secolul XX şi va fi a biologiei în secolul XXI şi aceasta este o formă de încurajare. Va trebui să aşteptaţi până în 2100 să vedeţi optimiştii în privinţa "filosofiei în biologie" au avut dreptate !
Există însă şi un scepticism legat de sfârşitul filosofiei şi mortificarea ei. Unii chiar spun că nu mai avem nevoie de filosofie, fiecare ştiinţă şi.a luat partea ei şi ce a mai rămas din filosofie ? Poate etica…. Se spune că trebuie să închidem magazinul, buticul, pentru că nu mai avem ce vinde.
C.I. : Când se vorbeşte despre moartea filosofiei, trebuie să avem în vedere un genitiv dublu: vorba prof. Tonoiu, "moartea" face parte din regimul veşnic al filosofiei de convalescenţă şi regenerare, în acest sens, orice "deconstrucţie" dând prilejul unei reconstrucţii. Lucrurile nu cred că trebuie privite nici în negru, nici în diafan.
I.M. : Eu cred că una dintre specialităţile vândute bine de filosofie sunt sfârşiturile, cu precădere propriul sfârşit. Şi poate e unica disciplină care adoră închiderile şi finitudinea.

" Mă gândesc că aş pune ca procesor pe Socrate, ar face cea mai bună treabă. Ca memorie pasivă l-aş pune pe Kant. "

Dacă aţi putea să vă mutaţi cu tot cu studenţii pe nişte meleaguri mai bune, în ce universitate/şcoală filosofică /eră v-ar interesa s-o faceţi ?
C.I. : Cred că pe o insulă din Caraibe…
Au şcoală filosofică acolo ?
C.I. : O facem noi ! Şi avem şi şansa s-o luăm de la zero.

Dar fără studenţi ?
I.M. : Mi-ar plăcea să fiu, ca student, undeva la sfârşitul vieţii lui Platon în Academie, sau în Anglia, imediat după apariţia " Principiilor " lui Newton, sau la Academia de Ştiinţe din Berlin, pentru că au fost momentele, aşa le percep eu, de mare efervescenţă.

În privinţa implicării filosofilor în avangarda schimbărilor tinerilor, aş dori să vă întreb : ce poate face filosofia pentru sporturile extreme ?
C.I. : Din fericire, nimic.

Ce poate face filosofia pentru construirea propriului calculator ?
I.M. : Cred că filosofia trebuie să pună în propriul calculator… mă gândesc acum la un element comic foarte interesant din Monty Python, unde este un meci de fotbal între filosofi şi până la urmă golul final îl dă Arhimede care descoperă… Şi mă gândesc cine ar trebui să fie procesorul acestui calculator, cine ar trebui să fie goal-getterul… Mă gândesc că aş pune ca procesor pe Socrate, ar face cea mai bună treabă. Ca memorie pasivă l-aş pune pe Kant. Nu ştiu ce aş pune ca ambalaj sau cutie externă, un filosof arătos…
Kierkegaard ?
I.M. : Da ? atunci Kierkegaard !

Aţi putea să ne spuneţi elogiul dumneavoastră preferat al filosofiei ?
C.I. : Cred că cel mai bun elogiu adus filosofiei, de către un tânăr, ar fi ca acesta să se ocupe, măcar pentru o vreme, numai cu filosofia: adică să nu se pripească să ajungă activist al societăţii civile sau chibiţ cultural, să aştepte mai întâi să se "coacă", să ne "coacem".

Şi critica dvs preferată adusă filosofiei ?
I.M. : Critica mea preferată cred că este fraza lui Russell: "filosofia nu e în stare să fiarbă nici o varză"

 


Dl. Cristian Iftode este doctor al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti unde predă seminarii de introducere în Etică, Introducere în Estetică şi Filosofie Modernă. Dl. Ioan Lucian Muntean este doctor al Universităţii din San Diego şi predă la Facultatea de Filosofie din Bucureşti cursurile de Minte şi Cogniţie, Extinderi ale logicii de ordinul 1, Filosofia Fizicii, Programare asistată pe calculator.

Interviu realizat de Lavinia Marin