Dosar: Articole scrise pentru cursul de Cultură politică
Elitism ºi democraþie
de Constantin Vicã, vica@filos.ro
Proști, dar
mulți
Discuția despre elitism se face fără elite. Pentru că, din
păcate, în România, nu știm nici ce sunt elitele, nici membrii lor,
nici cum au devenit elite. Aceasta ar fi prima problemă a unui
demers onest al culturii politice. Atunci numim elitismul drept un
discurs (atitudine, manifestare, reacție) care se opune
populismului. În parte, definiția negativă e corectă, dar
neoperațională. Elitismul este un instrument de presiune al unor
neprobate (ca să nu spun false) elite și această definiție e
restrictivă și neobservabilă empiric. Cum poți proba presiunea,
chiar și cea de ordin politic? Știrile despre elitism nu pot exista,
pentru că elitismul (ca act de lobby, să spunem) nu poate fi probat
și nici testat. Desigur, elitismului i se opune anti-elitismul. În
cercetarea culturii e clar ce e anti-elitismul: postmodernism (sau
anti-modernism), presiunea culturii de masă asupra culturii înalte,
academice. În cultura politică anti-elitismul ar putea fi similar
respectului față de democrație? Nu. Elitismul, cel puțin acum, nu
mai are nici o legătură cu sensul său fascist. A fi în elită nu
înseamnă a fi paznic înzestrat al Cetății (așa cum se scria în
Statutul Partidului Nazist, citându-l pe Platon). Desigur, dihotomia
elite-restul (popor, demos) e una doctrinar de dreapta, dar are
surse amestecate. Poate fi vorba de Carl Schmitt, dar și de Leo
Strauss. Anti-elitismul nu e nici el de stânga. E Mai 1968, dar nu e
Marx.
Revine întrebarea: cum au apărut elitele în România post-comunistă?
Ele apar după un canon - set de reguli fixe care garantează
apartenența la elită. Elita este produsul unei combinații complexe
între instituțiile școlare și universitare, instituțiile politice și
marile întreprinderi. Alte elemente sunt stratificarea socială a
țării și raporturile de putere tradiționale. Până acum nu putem
repera elită care să fie o "combinație complexă", ci doar elite care
s-au afirmat speculând stratificarea socială comunistă și, mai ales,
raporturile de putere. În lipsa unor studii, putem observa că aceia
care se auto-denumesc elită sunt de fapt rezultatul permisivității
instituțiilor, spațiului universitar, mediului economic, într-un
cuvânt, produsul lipsei de canon politic. Un canon care nu s-a impus
în exercițiul guvernării și administrației publice.
Să privim problema din prisma întrebării lui Robert Dahl: cine
conduce? Într-un articol din 1958 (A Critique of the Ruling Elite
Model), Dahl demonstrează că în nici un caz nu se poate vorbi despre
o singură elită conducătoare într-un sistem democratic. Este
imposibil de stabilit ce este o elită (singurul lucru care îl știm
despre acest concept este că reprezintă o minoritate) și,
epistemologic, care sunt testele care ne pot spune că X este elită
și că Y reprezintă infulența sa asupra deciziilor. Uneori elitele,
demonstrează Dahl, pot fi împotriva unor decizii din sistem, deci
modelul elitei conducătoare este destul de instabil. Mai bine zis,
elitele, de multe ori, nu sunt conducătoare. Mai jos voi da un
exemplu recent al elitelor ne-conducătoare. Putem argumenta că
există, chiar și în democrație, o elită conducătoare, dar ea conduce
printr-un fals consens. E un consens provocat de manipulare și de o
aderență superficială (neinternalizată) posibilă prin mass-media,
dar și printr-o acțiune de PR politic eficientă, la scopurile și
normele elitei de către anumite părți ale comunității. Acest consens
este produsul unui discurs elitist, care, de multe ori, capătă
valențe populiste.
Elitism și populism în primii ani ai tranziției
Niciodată nu mi-a plăcut discursul nediscursiv al elitei, și mă
refer aici la discursul elitist. O mixtură de parabole, trăire
noetică, mituri, referințe complexe și amestecate, recursul la "cei
buni", "cei aleși", cerințe fără fundamente universale (adică
împărtășite și de ceilalți membri ai comunității). Desigur, nici
populismul nu este acceptabil. Nu pot accepta că oricine poate
înțelege, că deciziile populare sunt bune, că există o limbă comună
(universală) a discursului public. Dar dacă populismul poate fi
contracarat prin apelul la raționalitate și individualism, elitismul
exclude orice alt discurs, atitudine, manifestare alternativă. Dacă
pentru populism există un fundament numit pluralism, elitismul nu
poate fi conținut într-o paradigmă pluralistă, pentru că o refuză a
priori. Discursul elitist exclude, cel populist include egalitar și
lipsit de discriminare (nici măcar cea pozitivă) pe oricine. Chiar
dacă "discriminarea" pare să fie conceptul care desparte apele, nu
pe el ne vom argumenta poziția. Problema elitismului este
exclusivismul, nu discriminarea care se aplică diferitelor clase
sociale și politice.
Un fapt mai grav este apariția elitismului populist. Cum e posibilă
struțocămila? De la dubla premisă aflată chiar în motto-ul textului:
a. Ei sunt proști și b. Ei sunt mulți. Observația că ei sunt proști
implică faptul că noi suntem buni, inteligenți. Deci noi avem
capacitatea de a guverna, de a decide. Faptul că sunt mulți implică
faptul că ei pot să ne zădărnicească guvernarea și deciziile. Atunci
singura cale e un simulacru: noi le recunoaștem PUTEREA, iar ei ne
acceptă DECIZIILE. Am dat Cezarului ce e al Cezarului, adică am
lăsat demos-ul mulțumit de sine, de puterea sa fictivă, și noi ne
vom exersa în continuare guvernarea. Acesta e mecanismul unui
elitism ascuns, care nu are nevoie de "lupte de clasă". E forma
democrației populare și nu numai. E forma pe care o iau regimurile
care se construiesc piramidal, de la un grup dominant spre o
majoritate fără exercițiu politic. E felul în care, pe parcursul
primilor ani post-comuniști, a funcționat regimul politic în
România.
După 1996, elita politică își retrage discursul populist. Pentru că
transferul de putere dintre fostele elite comuniste și noile elite
(politice, economice, militare, academice, culturale) se încheiase.
La prima rotație de putere (alegerile din 1996) s-a încheiat
legitimarea noilor elite (construite, în mare parte din cele
comuniste). Aceste noi elite au început, în sfârșit, să concureze.
Astfel discursurile lor au trebuit să atingă targets, nu mase. Și
masele au început să se dividă în structuri. Concurența elitelor,
vizibilă, acceptată, a fost un prim pas către democratizare. Cei
care au început să piardă au fost cei care și-au conservat discursul
elitist, exclusivist, pedagogic și, uneori, brutal și resentimentar.
Cînd a început concurența între elite, cele slabe au dat vina pentru
eșecurile lor pe demos, pe masa nediferențiată și amorfă, proastă și
multă. Iar reacțiunea nu a întîrziat.
Exemplele sunt multe. Decăderea Alianței Civice, dispariția din
Parlament a PNȚCD, dispariția lui Petre Roman, eșecul GDS ș.a.m.d.
În schimb au urcat elite noi: noul PSD (Năstase, Hrebenciuc,
Agathon, Geoană, Mitrea etc.), grupul din jurul lui Traian Băsescu,
elitele multinaționalelor etc.
Elitism și elită, o dezbatere recentă
În anul 2004, revista Observator cultural a găzduit, în două numere
succesive (248, 249), dezbaterea "Elite și/sau elitism?". Trecând
peste patosul specific unei astfel de dezbateri și, din păcate,
peste slabul nivel teoretic general al participanților, articolele
au demonstrat că elitismul e încă o problemă, în veșnica dihotomie
stânga - dreapta. Cîteva intervenții pot fi concludente pentru
discuția asupra elitismului.
Prima este cea a lui Matei Călinescu, universitar american. El
dezvoltă teoria elitelor care nu trebuie să fie neapărat
conducătoare, ci concurente. Exemplul este cel al alegerilor din
2004 din SUA. În America, Kerry a pierdut alegerile în favoarea lui
Bush pentru că 60% din cetățenii SUA sunt atașați de "the heartland
of America", adică de valorile tradiționale, cum ar fi cele
religioase, individualiste și totodată centrate pe familie, solid
morale (chiar dacă ipocrite). Aceștia au preferat discursul
pro-creștin al lui Bush în fața poziției radicale a lui Kerry și a
elitei care, în acest moment, deține hegemonia culturală în SUA.
"Elitismul degradează elita", nota, într-un alt articol, Sorin
Alexandrescu. Nimeni nu trăiește o stare de minorat (în sens
kantian) în democrație, nimeni nu trebuie adus pe "calea cea
dreaptă". Discuția despre elitism e una estică, observa
universitarul olandez, în țările Europei Occidentale nimeni nu-și
pune problema astfel.
Elitismul, ca ideologie, se opune democrației. Elitismul, ca discurs
al elitei, o opune pe aceasta demos-ului. În România o singură dată
un discurs elitist pur a avut succes -doar în perioada interbelică,
prin Mișcarea Legionară (dar a fost tocmai falsul consens observat
de Dahl). După 1989, nu putem vorbi despre elite, ci doar despre
încercări de a a adapta un discurs centrat pe valoare și diferență
unui public deschis doar spre egalitate și asistență. Momentele
finale ale tranziției elimină atât publicul, cât și "manipulatorii"
lui. Tranziția europeană va pune, cu adevărat, problema elitelor
politice, administrative, economice și culturale. Miza va fi, de
data aceasta, una reală: participarea la construcția canonului
european în România. Cu tot ce înseamnă el, de la valorile europene
la birocrația sa.