Dosar: Articole scrise pentru cursul de Cultură politică

Elitism ºi democraþie

de Constantin Vicã, vica@filos.ro

    Proști, dar mulți

    Discuția despre elitism se face fără elite. Pentru că, din păcate, în România, nu știm nici ce sunt elitele, nici membrii lor, nici cum au devenit elite. Aceasta ar fi prima problemă a unui demers onest al culturii politice. Atunci numim elitismul drept un discurs (atitudine, manifestare, reacție) care se opune populismului. În parte, definiția negativă e corectă, dar neoperațională. Elitismul este un instrument de presiune al unor neprobate (ca să nu spun false) elite și această definiție e restrictivă și neobservabilă empiric. Cum poți proba presiunea, chiar și cea de ordin politic? Știrile despre elitism nu pot exista, pentru că elitismul (ca act de lobby, să spunem) nu poate fi probat și nici testat. Desigur, elitismului i se opune anti-elitismul. În cercetarea culturii e clar ce e anti-elitismul: postmodernism (sau anti-modernism), presiunea culturii de masă asupra culturii înalte, academice. În cultura politică anti-elitismul ar putea fi similar respectului față de democrație? Nu. Elitismul, cel puțin acum, nu mai are nici o legătură cu sensul său fascist. A fi în elită nu înseamnă a fi paznic înzestrat al Cetății (așa cum se scria în Statutul Partidului Nazist, citându-l pe Platon). Desigur, dihotomia elite-restul (popor, demos) e una doctrinar de dreapta, dar are surse amestecate. Poate fi vorba de Carl Schmitt, dar și de Leo Strauss. Anti-elitismul nu e nici el de stânga. E Mai 1968, dar nu e Marx.
Revine întrebarea: cum au apărut elitele în România post-comunistă? Ele apar după un canon - set de reguli fixe care garantează apartenența la elită. Elita este produsul unei combinații complexe între instituțiile școlare și universitare, instituțiile politice și marile întreprinderi. Alte elemente sunt stratificarea socială a țării și raporturile de putere tradiționale. Până acum nu putem repera elită care să fie o "combinație complexă", ci doar elite care s-au afirmat speculând stratificarea socială comunistă și, mai ales, raporturile de putere. În lipsa unor studii, putem observa că aceia care se auto-denumesc elită sunt de fapt rezultatul permisivității instituțiilor, spațiului universitar, mediului economic, într-un cuvânt, produsul lipsei de canon politic. Un canon care nu s-a impus în exercițiul guvernării și administrației publice.
Să privim problema din prisma întrebării lui Robert Dahl: cine conduce? Într-un articol din 1958 (A Critique of the Ruling Elite Model), Dahl demonstrează că în nici un caz nu se poate vorbi despre o singură elită conducătoare într-un sistem democratic. Este imposibil de stabilit ce este o elită (singurul lucru care îl știm despre acest concept este că reprezintă o minoritate) și, epistemologic, care sunt testele care ne pot spune că X este elită și că Y reprezintă infulența sa asupra deciziilor. Uneori elitele, demonstrează Dahl, pot fi împotriva unor decizii din sistem, deci modelul elitei conducătoare este destul de instabil. Mai bine zis, elitele, de multe ori, nu sunt conducătoare. Mai jos voi da un exemplu recent al elitelor ne-conducătoare. Putem argumenta că există, chiar și în democrație, o elită conducătoare, dar ea conduce printr-un fals consens. E un consens provocat de manipulare și de o aderență superficială (neinternalizată) posibilă prin mass-media, dar și printr-o acțiune de PR politic eficientă, la scopurile și normele elitei de către anumite părți ale comunității. Acest consens este produsul unui discurs elitist, care, de multe ori, capătă valențe populiste.

Elitism și populism în primii ani ai tranziției

Niciodată nu mi-a plăcut discursul nediscursiv al elitei, și mă refer aici la discursul elitist. O mixtură de parabole, trăire noetică, mituri, referințe complexe și amestecate, recursul la "cei buni", "cei aleși", cerințe fără fundamente universale (adică împărtășite și de ceilalți membri ai comunității). Desigur, nici populismul nu este acceptabil. Nu pot accepta că oricine poate înțelege, că deciziile populare sunt bune, că există o limbă comună (universală) a discursului public. Dar dacă populismul poate fi contracarat prin apelul la raționalitate și individualism, elitismul exclude orice alt discurs, atitudine, manifestare alternativă. Dacă pentru populism există un fundament numit pluralism, elitismul nu poate fi conținut într-o paradigmă pluralistă, pentru că o refuză a priori. Discursul elitist exclude, cel populist include egalitar și lipsit de discriminare (nici măcar cea pozitivă) pe oricine. Chiar dacă "discriminarea" pare să fie conceptul care desparte apele, nu pe el ne vom argumenta poziția. Problema elitismului este exclusivismul, nu discriminarea care se aplică diferitelor clase sociale și politice.
Un fapt mai grav este apariția elitismului populist. Cum e posibilă struțocămila? De la dubla premisă aflată chiar în motto-ul textului: a. Ei sunt proști și b. Ei sunt mulți. Observația că ei sunt proști implică faptul că noi suntem buni, inteligenți. Deci noi avem capacitatea de a guverna, de a decide. Faptul că sunt mulți implică faptul că ei pot să ne zădărnicească guvernarea și deciziile. Atunci singura cale e un simulacru: noi le recunoaștem PUTEREA, iar ei ne acceptă DECIZIILE. Am dat Cezarului ce e al Cezarului, adică am lăsat demos-ul mulțumit de sine, de puterea sa fictivă, și noi ne vom exersa în continuare guvernarea. Acesta e mecanismul unui elitism ascuns, care nu are nevoie de "lupte de clasă". E forma democrației populare și nu numai. E forma pe care o iau regimurile care se construiesc piramidal, de la un grup dominant spre o majoritate fără exercițiu politic. E felul în care, pe parcursul primilor ani post-comuniști, a funcționat regimul politic în România.
După 1996, elita politică își retrage discursul populist. Pentru că transferul de putere dintre fostele elite comuniste și noile elite (politice, economice, militare, academice, culturale) se încheiase. La prima rotație de putere (alegerile din 1996) s-a încheiat legitimarea noilor elite (construite, în mare parte din cele comuniste). Aceste noi elite au început, în sfârșit, să concureze. Astfel discursurile lor au trebuit să atingă targets, nu mase. Și masele au început să se dividă în structuri. Concurența elitelor, vizibilă, acceptată, a fost un prim pas către democratizare. Cei care au început să piardă au fost cei care și-au conservat discursul elitist, exclusivist, pedagogic și, uneori, brutal și resentimentar. Cînd a început concurența între elite, cele slabe au dat vina pentru eșecurile lor pe demos, pe masa nediferențiată și amorfă, proastă și multă. Iar reacțiunea nu a întîrziat.
Exemplele sunt multe. Decăderea Alianței Civice, dispariția din Parlament a PNȚCD, dispariția lui Petre Roman, eșecul GDS ș.a.m.d. În schimb au urcat elite noi: noul PSD (Năstase, Hrebenciuc, Agathon, Geoană, Mitrea etc.), grupul din jurul lui Traian Băsescu, elitele multinaționalelor etc.

Elitism și elită, o dezbatere recentă

În anul 2004, revista Observator cultural a găzduit, în două numere succesive (248, 249), dezbaterea "Elite și/sau elitism?". Trecând peste patosul specific unei astfel de dezbateri și, din păcate, peste slabul nivel teoretic general al participanților, articolele au demonstrat că elitismul e încă o problemă, în veșnica dihotomie stânga - dreapta. Cîteva intervenții pot fi concludente pentru discuția asupra elitismului.
Prima este cea a lui Matei Călinescu, universitar american. El dezvoltă teoria elitelor care nu trebuie să fie neapărat conducătoare, ci concurente. Exemplul este cel al alegerilor din 2004 din SUA. În America, Kerry a pierdut alegerile în favoarea lui Bush pentru că 60% din cetățenii SUA sunt atașați de "the heartland of America", adică de valorile tradiționale, cum ar fi cele religioase, individualiste și totodată centrate pe familie, solid morale (chiar dacă ipocrite). Aceștia au preferat discursul pro-creștin al lui Bush în fața poziției radicale a lui Kerry și a elitei care, în acest moment, deține hegemonia culturală în SUA.
"Elitismul degradează elita", nota, într-un alt articol, Sorin Alexandrescu. Nimeni nu trăiește o stare de minorat (în sens kantian) în democrație, nimeni nu trebuie adus pe "calea cea dreaptă". Discuția despre elitism e una estică, observa universitarul olandez, în țările Europei Occidentale nimeni nu-și pune problema astfel.

Elitismul, ca ideologie, se opune democrației. Elitismul, ca discurs al elitei, o opune pe aceasta demos-ului. În România o singură dată un discurs elitist pur a avut succes -doar în perioada interbelică, prin Mișcarea Legionară (dar a fost tocmai falsul consens observat de Dahl). După 1989, nu putem vorbi despre elite, ci doar despre încercări de a a adapta un discurs centrat pe valoare și diferență unui public deschis doar spre egalitate și asistență. Momentele finale ale tranziției elimină atât publicul, cât și "manipulatorii" lui. Tranziția europeană va pune, cu adevărat, problema elitelor politice, administrative, economice și culturale. Miza va fi, de data aceasta, una reală: participarea la construcția canonului european în România. Cu tot ce înseamnă el, de la valorile europene la birocrația sa.