Interviu

Sebastian Grama  în interviu:

Spaţiul public şi filosofia

         Pe site-ul poezie.ro şi forum.teatru.ro, aveţi creat câte un cont de utilizator „sebastiangrama". Aţi publicat o singurã poezie în cadrul site-ului poezie.ro şi nici un comentariu pe forumul de teatru. De ce aţi mai fãcut conturile?
S.G. : Pe forumul de teatru m-am înscris pentru cã am primit o invitaţie şi am vrut pur şi simplu sã vãd ce se întâmplã acolo, n-am avut niciodatã intenţia sã îl folosesc. Iar poezia are chiar o istorie simpaticã. M-am înscris numai ca sã pot citi, însã eram curios dacã se publicã într-adevãr ceea ce este propus acelui site. Chestia pe care am trimis-o nu era, de fapt, o poezie, era textul unei melodii pe care o scrisesem pe undeva prin clasa a zecea; nu am cãutat, deci, a mã deghiza în poet pe Internet. La un moment dat, un student mi-a spus cã a adãugat un comentariu acolo şi m-a admonestat cã nu-i rãspund, el fiind sigur cã este vorba de acelaşi Sebastian Grama, cã prea erau multe date coincidente.

Pe unul din aceste site-uri aţi ales ca motto personal „video meliora proboque deteriora sequor" (vãd binele, îl aprob dar apoi fac rãul -Ovidiu). Vã caracterizeazã acest motto?
S.G. : Poate cã ar trebui sã rãspundã alţii. Sper cã nu, deşi… nu contest cã posibilitatea existã…

Altundeva scrie cã ocupaţia dumneavoastrã este Absolutul.
S.G. : Unde?
Pe forumul teatru.ro
S.G. : A, da; vedeţi, ştiţi mai bine decât mine ce comit pe Internet. Era un exerciţiu dadaist, un dicteu automat. A fost primul cuvânt care mi-a venit în minte la "ocupaţie". Am impresia, acum dacã îmi spuneţi, cã la "pasiuni" (sau cam aşa ceva) am completat cu "da". "Absolutul" are aceeaşi funcţie în context precum "da"-ul de la "pasiuni".

Aţi scris şi un roman „Alge pe stâncã". Este un roman-experiment?
S.G. : Este un roman pe care l-am scris în mulţi ani; de fapt, este versiunea ultimã, circumstanţial, ca sã zic aşa, ultimã, cãci, dacã nu l-aş fi publicat, probabil cã l-aş fi tot rescris pânã în ziua de astãzi şi de aici încolo nu ştiu câtã vreme. Cred cã au fost cam şase versiuni în total. S-a întâmplat ca oferta Editurii Univers Enciclopedic sã-mi opreascã lucrul la aceastã înfãţişare a textului.
Se poate spune, eventual, cã este experimental din punctul de vedere al stilului. Am crezut cã aşa mã pot exprima în mod… convenabil. În nici un caz nu am gândit Alge pe stâncã în modul unui "experiment filosofic". Nu e o prelegere şi nu e un discurs-paradigmã (în sensul sofiştilor). E un text prin care a încercat sã se manifeste Sebastian Grama. Şi, dacã tot m-aţi întrebat, romanul are şi trei urmãri, dar încã n-au apucat sã aparã; v-aş fi recunoscãtor sã-mi gãsiţi o sponsorizare - pentru cã s-ar putea sã rescriu acele urmãri, aşa cum s-a petrecut şi cu Algele… Dacã nu ies la public, timpul meu rãmâne limitat, fiindcã le voi tot revedea. Invers, dacã apar, pot fi puţin mai liniştit, pentru cã am aruncat încã un bolovan din sacul pe care-l port în spate. Voi avea mai mult rãgaz, eventual pentru revista "Luni"…

Legat şi de revista Luni şi ca ultimã trimitere bibliograficã, aţi vorbit de un stil, de un stil propriu în care aţi scris acest roman. În acelaşi timp, cred cã cititorii revistei Luni au observat cã aveţi un stil propriu în articolele publicate în revista Luni, cel puţin în ultimele douã numere. Vã consideraţi nonconformist în scriiturã?
S.G. : N-aş zice. Mi-e greu sã spun dacã sunt conformist sau nu. Cred cã sunt conform cu mine, cu experienţa ori cu experienţele mele; mi-e de ajuns.
Borges?
S.G. : Poate. Poate Borges, poate alţi sud-americani, poate Daniil Harms, teatrul absurd… nu-mi dau seama. Sincer, nu încerc sã gãsesc un stil în care sã mã înscriu. Prefer sã procedez aşa cum cred cã iese bine, dupã care mi se spune, la o adicã, maestre, semeni cu ceva sau cu altceva. Şi, apropo de Borges, dacã ajung pe aceastã cale sã rescriu Don Quijote la un moment dat, nu va fi plagiat, desigur, ci va fi întâmplarea unei repetiţii la mare distanţã prin concursul unor circumstanţe. Aşteptaţi-vã sã public şi Don Quijote, cândva. Doar dacã nu mi-l refuzã editurile, pe motiv cã este imatur, mai am de lucru pânã la nivelul unui Coelho…

În acest moment, v-aţi dori sã fiţi student la Filosofie?
S.G. : Nu cred cã mi-aş mai dori sã fiu student în genere. Probabil cã, dacã ar fi sã fiu, aş fi tot la Filosofie, dar nu mi-aş dori asta; şi nici elev, în altã ordine de idei. Doamne fereşte sã ajung la mâna câtorva dintre cei care au absolvit la noi în ultimii ani!... Ştiu pe cineva care, în urmã cu nu prea mulţi ani, într-o lucrare despre Descartes, spunea "Exist, dar pentru asta nu am nevoie sã gândesc" (observaţie perfect adevãratã, de altminteri, în legãturã cu persoana în cauzã); hai sã ne imaginãm cã azi îşi foloseşte Diploma şi contribuabilii plãtesc pentru ca elevilor sã li se dezvãluie aşa ceva…

Aţi fost coleg cu alţi profesori ai actualei Facultãţi de Filosofie?
S.G. : Cu mulţi, cu mulţi…
Cum ar fi…
S.G. : De an doar cu Sabin Totu. În rest, cu multã lume, mai "mari" sau mai "mici". Nu ca vârstã; nici ca înãlţime: ar fi ciudat sã spun eu despre Vizureanu cã este "mai mic"!... Facultatea m-a prins simultan şi cu el, şi cu Mihaela Pop, cu Sorin Costreie, cu Ştefanov, cu Staicu… Dintre cei care nu prea mai sunt prin Facultate aş numi-o şi pe Mãdãlina Diaconu, care era cu un an înaintea mea. Îmi cer scuze dacã uit pe cineva. Culmea e cã pe unii nici nu i-am întâlnit atunci, am fãcut cunoştinţã doar dupã ce am devenit tot colegi, doar cã de partea cealaltã a catedrei... Sigur, pe cei mai mulţi îi ştiu bine. Ca fapt divers, am fost şi supraveghetor la admitere al lui Gigi Ştefanov. Treceam în anul doi.
Şi mai ţineţi minte…
S.G. : Nu, nu mai ţin minte mare lucru. Dat fiind cã, în acel an, toţi candidaţii au susţinut examenul într-un amfiteatru (în sediul de la Drept, evident…), ştiu sigur cã erau pe acolo şi alţi actuali colegi. Dar pe Gigi l-am remarcat dintr-un motiv bine determinat. În anul precedent, când dãdusem eu examen, concurase şi un tip foarte-foarte înalt (nu cred cã a intrat niciodatã: era uşor de recunoscut - şi parcã nu l-am mai vãzut), probabil cã avea doi metri sau peste, şi cu o podoabã capilarã imensã, un fel de cãpiţã de fân suspendatã. În sesiunea urmãtoare a admiterii, când deja mã dãdeam mare cã sunt supraveghetor, am cãutat din privire candidaţii cu freza mai voluminoasã, în ideea cã voi depista acel personaj pitoresc. Nu l-am depistat, însã printre cei "recenzaţi" se afla şi Gigi.

Consideraţi cã acele generaţii de la începutul anilor 90 au fost mai bune pentru cã era concurenţa mai mare?
S.G. : Greu de zis…
Sunt atâţia profesori acum din acea generaţie…
S.G. : E adevãrat, a fost însã şi o conjuncturã, era nevoie de profesori. Era loc pentru ei. Cred cã promoţiile noastre n-au fost echilibrate. O voi susţine întotdeauna: n-au fost echilibrate.
Anul meu s-a potrivit sã fie mereu unul pe care s-au fãcut experimente. Am început facultatea într-un regim, am terminat-o în celãlalt. Am fost martori la toate schimbãrile, uneori furtunoase, petrecute la începutul anilor '90, am fost printre cei care au fãcut cinci ani de facultate, nu patru, am fost primii cu master, primii care am avut doctorat cu frecvenţã… "Masã de experimentare"… "Masã"… mult spus… În "generaţia" mea au fost 25 de oameni la Filosofie. Facultatea de Filosofie era secţia (parcã "secţie" îi zicea, nu mai ştiu…) - era secţia de Filosofie-Istorie a Facultãţii de Istorie-Filosofie. Dacã nu cumva erau nişte "şi"-uri alunecate pe aici… Intrau în total 75 de oameni pe an, dintre care 50 la Istorie, douã grupe, şi una de 25 de oameni - la Filosofie. Imaginaţi-vã cã, în primul rând, dupã evenimentele din decembrie '89, ne-am despãrţit de Istorie, am rãmas 25, de fapt mai puţini, fiindcã unii s-au dus cãtre Istorie, din rest urmând sã se "desfacã" vreo trei facultãţi: pe lângã a noastrã, Sociologia şi Psihologia…
Noi am fost, la absolvire, cam 13 sau 14 oameni. Oricum, eram atâţia pentru cã venise cineva din Basarabia, ne mai apãruse un coleg dintre admişii fãrã loc din '89 şi, în plus, aveam şi pe cineva care a ars etapele, fãcând doi ani într-unul. Ei, din ce mai rãmâne, dacã vã imaginaţi cã mai rãmâne ceva, doi suntem în facultate. Ceilalţi - în afarã de vreo doi, care fac mai departe filosofie (nu în învãţãmânt, dar foarte bine) - Dumnezeu ştie… I-am cam pierdut din vedere… N-am aflat ca vreunul sã se fi fãcut taximetrist, deşi poate cã regretã acum… La vârsta noastrã, e cam târziu pentru anumite profesii liberale de acest gen… Cunosc însã oameni, nu neapãrat din generaţia mea, care au reuşit sã treacã prin facultate fãrã sã facã absolut nimic. Fiindcã multe dintre cursurile "de pânã atunci" au dispãrut: nimeni nu era dispus sã-ţi echivaleze note la Ateism Ştiinţific sau altele de acelaşi fel. Penuria momentanã de cursuri a generat o situaţie aparte, acceptându-se, ca sã treci de la un an de studiu la altul, câteva note la discipline fãrã nici o legãturã cu filosofia. Mãrturisesc cã m-am folosit şi eu la un moment dat de asta, când dintre limbile strãine mi-am ales franceza, fiindcã ştiam cã nu prea mai are cine sã mã înveţe ceva la francezã. Mi-era comod: scãpam de o notã, puteam sã mã eliberez pentru a mã concentra asupra altor chestiuni. Au fost unii care s-au eliberat de tot, au mers pe aceastã idee - şi le-a funcţionat. Erau avantaje şi dezavantaje. Orice tâmpit care îşi anina de gât un afiş putea sã facã pe oricine "comunist" (sau fascist), sã meargã în Piaţa Universitãţii şi sã declanşeze un scandal monstru. Dacã te pica unul la nu ştiu ce curs, adunai şeptelul, pocneai o şedinţã şi îl faceai nedemocrat. Avantajul, însã, era cã puteai urma cursurile pe care ţi le credeai aproape şi cu folos, fãrã constrângeri. Altminteri, tensiunea era destul de mare…

Aţi prins şi tensiunile din facultate, pornite de studenţii mai curând de orientare analiticã ?
S.G. : Da. Nu le-am înţeles neapãrat. De fapt, cred cã pot înţelege revolta unor studenţi. Nu sunt convins cã toate ecourile s-au stins. Nu complet. Pot înţelege revolta - sã-i spunem "reacţia" - unui student care este silit sã facã anumite lucruri care nu corespund vocaţiei, preocupãrilor şi firii lui. Nu pricep deloc de ce un excepţional logician, în loc sã-şi canalizeze eforturile în direcţia în care poate sã dea rezultate formidabile, este obligat sã adune cunoştinţe pe care nu le va folosi niciodatã şi pe care, probabil, le va uita dupã prima bere bãutã în urma examenului. La fel cum nu pricep de ce oameni atraşi de, sã zicem, filosofia artei, trebuie sã fie asasinaţi ani de zile cu formule…
Mi se pare cã, repet, oferta este foarte bunã atât cât rãmâne ofertã - şi nu constrângere. Gãsesc cã nu este deloc profitabil, însã, pentru Facultate, ca energia negativã dezvoltatã de unii faţã cu anumite constrângeri sã se transfere asupra domeniilor, asupra disciplinelor respective ale filosofiei. Şansa cã am ureche muzicalã nu justificã eliminarea tuturor logicienilor din Facultate, nici pasiunea mea pentru ecografia silogisticã a dialogului Menon nu reclamã huiduirea hermeneuticii. Filosofia e una, e întreagã: noi suntem cei limitaţi…

Dar nu credeţi cã aceastã respingere foarte durã a filosofiei de tradiţie germanã, francezã s-a stins? Sau credeţi cã o sã se stingã?
S.G. : Nu ştiu. Mie mi-e teamã cã multe se vor stinge. Multe, mai ales, o datã cu interesul studenţilor viitori pentru filosofie şi cu reorientarea lor cãtre facultãţi mai rentabile. Lucru care nu îmi face deloc plãcere, dar pe care n-am cum sã nu-l constat.
Nu. Ecourile nu cred cã se vor stinge prea curând. Oricum, tendinţa raportãrii agonale la diversele opţiuni existente în Facultate este preferabilã indiferenţei faţã de "ceilalţi". Însã, repet, cu cât varietatea e mai mare, cu atât mi se pare mai bine; şi mai repet: detest constrângerile. Dacã omul vrea sã facã asta - lasã-l!; dacã are ceva de filosof, nu-l va respinge pe Frege pentru cã îl citeşte pe Augustin, nici pe Heidegger pentru cã este "fan" Carnap!... Astea merg la meci, filosofia este altceva… Programul studenţilor nu este nici Patul lui Procust, nici Fecioara de Fier, care sã devieze pasiuni, care sã impunã vocaţii… nu mai gãsesc alt oximoron… cred cã am debitat toate inepţiile posibile…

Aţi vorbit de orientarea viitoare a studenţilor cãtre alte domenii mai rentabile…
S.G. : … lucru trist, de altfel, lucru foarte trist, n-am aptitudinile manageriale pentru a oferi o soluţie…
Întrebarea ar fi fost: credeţi cã existã sau va exista publicul pentru ce aţi dori sã scrieţi dumneavoastrã sau colegii ? Ce ar fi de scris…
S.G. : Cred cã am scris deja în revistã cã, pentru majoritatea filosofilor, publicarea unei cãrţi foloseşte numai la C.V., deoarece, altminteri, cititorii pot fi contactaţi personal şi pot primi o fotocopie foarte ieftinã. Nu, publicul român este, din pãcate, foarte avansat, foarte apropiat de cel occidental - şi, prin urmare, şi la noi - dacã vom numi "filosofie" Codul lui Da Vinci (sunt politicos exemplificând prin titlul unei lucrãri strãine…) - filosofia va avea un mare succes de public. Altminteri, teamã mi-e cã mai avem destul de mult de muncã; ştiu lucrãri de filosofie - unele scrise chiar de profesori din Facultate - ai cãror cititori, mulţumitã economiei de piaţã, sunt doar cunoscuţii ori studenţii care se intereseazã "ce-a mai scris ãsta; sã vedem ce-i place ca sã i-o servim la examen!..."; şi ştiu, de asemenea, deşi am sã refuz cu obstinaţie sã dau nume, ştiu filosofi de foarte mare anvergurã (puteţi elimina, dacã doriţi, "anver-"!...) care publicã o pseudofilosofie de rãsunet. Mã rog, nu gãsesc cã e o situaţie foarte plãcutã…

Spuneţi-ne, vã rog, pe cine admiraţi, respectaţi ca figuri intelectuale?
S.G. : În ceea ce priveşte actualitatea, cred cã aş prefera sã ocolesc rãspunsul - ca sã nu creez un fel de brainstorming cu tema "who's who?" în preajmã. În rest… nu ştiu… Ar fi multe, de la Andrii Popa la Ion Barbu, de la Caragiale la Vulcãnescu… Şi ar mai fi…

În filosofie se poate sã fii pasionat de o figurã intelectualã sau doar de operã ?
S.G. : Nu fac foarte bine diferenţa între cele douã. Nu ştiu exact… Mã pasioneazã Gorgias de câţiva ani, o arãt şi la cursuri. Nu l-am cunoscut - şi nu pot sã zic cã fac diferenţa dintre el şi… ştiu eu… Elogiul Elenei… Pentru mine, Shakespeare înseamnã o sumã de drame, de sonete - şi cam atât. Nu ştiu, în rest. Putea sã nu fi existat, bine c-a scris, acesta este singurul lucru important. Nu cred cã ar fi cineva pasionat de prezenţa fizicã a unui Beethoven. Nu cred cã era omul cel mai comod, dar cred cã ar fi pãcat sã-l radiem din istoria muzicii doar pentru anumite "incomoditãţi"… Beethoven este pur şi simplu Simfonia a Noua… Mie, atât îmi ajunge…

De obicei filosofii devin figuri publice. Aş dori sã vã întreb, în cursul studenţiei sau în cursul carierei dumneavoastrã de profesor, v-aţi pus vreodatã problema "Dacã am sã ajung un reper cultural, ce se va întâmpla atunci?"
S.G. : Nu cred cã mi-am pus niciodatã aceastã problemã. Nu mi-aş dori… În primul rând, sunt conştient cã n-am aptitudinile necesare pentru a fi o persoanã publicã, dacã înţelegem prin "persoanã publicã" una care trebuie sã rãspundã la orice în cadrul unui talk-show difuzat în prime time. Nu gãsesc cã asta e ideal pentru un filosof…
Dacã s-ar întâmpla aşa ceva, bãnuiesc cã îmi voi schimba domiciliul şi nu-mi voi mai dezvãlui adresa… De altminteri, pot da exemple de oameni care n-au ajuns "persoane publice" şi care nu sunt mai puţin filosofi din acest motiv, ba chiar sunt mult mai filosofi decât unii domni care stau glorios în bãtaia reflectoarelor. Existã persoane de maximã discreţie şi care publicã douã cãrţi pe an, plus cel puţin o traducere… "Discreţia" la care mã refer înseamnã profesionalism, credinţã şi cheltuialã de energie. Nu judecãţi pentru Jurnalul de la ora 5... Nu-mi aduc aminte sã-l fi vãzut pe profesorul Vasile Tonoiu facându-şi publicitate la TV, nici mãcar noaptea, la neverosimilele emisiuni deja acaparate de nulitãţi ancilare care-şi sculpteazã numele în pielea "maeştrilor"… Sã fim serioşi, asemenea oameni se vãd numai cu ochii Bufniţei Minervei, nu cântã la rampã, cum ţopãie cintezoii…

Pentru dumneavoastrã, a scrie bilunar texte pentru revista Luni nu este o grandioasã inutilitate? Cât timp veţi menţine colaborarea?
S.G. : Voi menţine colaborarea atât timp cât voi avea ceva de scris şi cât voi crede cã textele pe care le propun au ce sã caute în revistã… sau cât se va considera de cãtre revistã cã textele mele sunt oportune acolo…. Nu cred cã e o pierdere de timp. În fond, aiureala cu omul care scrie numai ca sã-şi comunice lui însuşi alea-alea mi se pare nu doar o ipocrizie, ci şi o dobitocie. De ce tot ocolul prin ostilitatea hârtiei ? Mã-nchid în camerã şi gândesc: ieftin şi eficient.
În plus, sincer, mã enerveazã povestea cu funesta cronofagie a scriiturii: n-am timp sã scriu pentru cã, de pildã, sunt persoanã publicã (fiindcã tot a fost vorba…). Cum se întâmplã cu artiştii: este un muzician extraordinar, dar e bolnav tot timpul şi nu cântã. Prin ce e "extraordinar"?... Este un formidabil actor, dar n-a mai fost de 20 de ani pe scenã, pentru cã e rãcit!... Atunci - prin ce e "actor"?... În asta constã chestiunea, sunt un scriitor fabulos, dar n-am timp, am de fãcut cumpãrãturi, procese verbale, proiecte, şedinţe, am de dat telefoane, de trimis mail-uri, nu scriu niciodatã, dar tot sunt fabulos. Chiar?!... Prin CE?... Poate prin cumpãrãturi?... Nu, atât timp cât scriu, atât timp cât mai existã cineva care face greşeala impardonabilã de a mã citi, renunţ la telefoane şi la procese verbale. Nu-mi trebuie astfel de cârje, mã descurc mulţumitor cu propriul aparat locomotor… Nu e neapãrat sã aparã toate aceste texte la C.V., pentru cã, aşa cum vã rãspundeam la precedenta întrebare, nu vreau sã mã vãd la TV prea curând. Şi - în nici un caz - nu în postura de filosof. Pentru cã nu existã filosof la TV. Existã numai penibilul unora care cred cã pot face "Surprize-Surprize" cu decolteul exclusiv "teoretic".

Aveţi încredere în cititorii revistei Luni ? Da sau nu?
S.G. : Greu de spus. Am încredere în cititori, în general. Între cititorii revistei "Luni" şi cei ai oricãrui best-seller care infesteazã piaţa cãrţii în momentul de faţã nu cred cã e o foarte mare diferenţã. Unii detestã, unii citesc, alţii adorã… În orice grup uman, existã trei etaje: unii foarte jos, foarte mulţi la mijloc şi câţiva foarte sus. Nu cred cã fidelii revistei "Luni" sunt scutiţi de rigorile acestei împãrţiri… La fel ca, sã fim cinstiţi, cei ai oricãrei alte publicaţii din ţarã (şi din lume), începând cu foile de scandal, trecând prin tabloidele moderate (existã aşa ceva...) şi sfârşind cu sacrosanctele reviste de Mare Culturã ! Nu pot sã spun dacã am sau n-am încredere, cititorul ştie mai bine decât tindem uneori sã-i impunem a şti, îşi selecteazã lecturile, se defineşte în raport cu ele. Un feed-back primejdios… uneori…

     dl lect. dr. Sebastian Grama predã în cadrul Facultãţii de Filosofie din Bucureşti: Filosofia imaginarului, Filosofie continentalã şi Filosofie modernã. Absolvent al uneia dintre primele generaţii postdecembriste, este membru al Catedrei de Istoria Filosofiei şi Filosofia Culturii.

                 Interviu realizat de Lavinia Marin

şi Marian Cãlborean