Poezii

de Violeta Ion, master

seara în parc cu două bătrîne pe-o bancă
oare bătrînețea au luat-o de la una la alta
se poate îmbătrîni brusc
cum îți curge veselia pe față și cutele împing cutele
ochilor pînă strîng fruntea
din respect sau din obișnuință
sau poate e posibil pe bucățele
un stomac bătrîn o mînă tînără
o burtă obosită și picioare sprintene

ea nu spune nimic zîmbește atît de larg
cît să-i revăd viața în secvențe rulate cu încetinitorul
se foiesc cu încredere eu afișez siguranță
strada își scutură solzii își întoarce
plictisită botul spre noi ca și cum nu ar avea înspre ce
nici nu are

două scaune în mijlocul străzii
cu două femei împușcate în cap la revoluție
ce fac acolo bătrînii nu au voie să moară
ei fac semne spre mulțime
în palmele deschise au îngropat tot ce
se poate spune

se tace se umblă cu precauție se umblă în șoaptă
ele nu spun nimic zîmbesc larg eu
derulez în continuare
oare o groapă înseamnă pămînt insuficient
ca atunci cînd ți-e silă să gîndești și pe moment
pereții craniului ca doi golani furioși nu se mai recunosc
unul pe altul

ele zîmbesc cu teamă tot mai strîns
ca și cum viața lor e insuficientă pentru cadrul ăsta
s-ar chirci degetele picioarele ar înțepeni privirea ar curge absentă
pe bancă
numai la gîndul că viața mea ar putea fi acum
insuficientă pentru viața lor

ele zîmbesc tot mai larg cu încredere
tremură urlă tot mai larg cu gura deschisă așa a veselie

 

 

deasupra camerei vecinii construiesc, s-au terminat zilele și nopțile strig tare
tot mai ritmic cu melodia apăsată tot mai ritmic a întrebare
melodia întoarsă ca o buză de iepure
s-au terminat zilele și nopțile spun tot mai încet
sfătoasă, grijulie
în săptămîna asta cuminte ce hoit destrăbălat
cu bocăniturile astea cu siguranță cineva trăiește acolo
trăiește face pe grozavul și bate așa a viață bate pe dos și pe față nici nu mai știu
mă duc spre fereastră fac semne grozav de largi
mi-aduc aminte de omul ăla căruia îi ieșise sufletul
a doua zi împreună cu mama și tata l-am căutat înnebunită
a zis că n-are nevoie era numai carne și oase numai un rîs tot zicea
că e frumos să te uiți așa în zare după ce se scurge sufletul pe bărbie ca
dulceața îl modela în mîini apoi îl băga la loc pe gît ca pe un șarpe
zilele veneau repede cu un tren întărîtat
oamenii numai carne și oase numai rîs în mijlocul pieții
am înălțat rîsul ca pe un steag l-am înfășurat ca iedera pe pereți
de el ne spînzurăm încontinuu
prin cîrciumi cu odraslele noastre-n spinare

cîrciuma biserica secolului 21
unde miroase a viață zilnic
și oamenii se înfășoară cumva în jurul lor
carnea duhnește cumva a patrie
aer și înălțimi zîmbete pentru toată lumea
un spațiu larg de te apucă frigurile
munții din ochii semenilor pe care ne tîrîm cu mîini bolnave
îmbrîncindu-ne să atingem lucrul ăla căruia n-am ști cum să-i spunem pe nume
smulgîndu-l cu forța apoi de pe buzele lor vinete