Numarul curent:

Principal

Interviu

Viaţã studenţeascã

Critice

Ediţie specialã

Studii şi eseuri

Literaturã şi Arte

Sumar de ediţie

Numarul curent in format pdf

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Interviu cu prof. dr.Ioan Mihãilescu

Filosofie, sociologie şi educaţie
 

Secţiuni: Formare şi comunism Administraţie şi reformã educaţionalã Probleme studenţeşti Filosofie şi viitor

" Nu ne oprea nimeni, deşi auto-cenzura era foarte mare, dar erau situaţii în care oamenii vorbeau foarte deschis " 

1. Aţi absolvit în 1971 şi aţi obţinut în 1980 doctoratul în sociologie  în cadrul vechii Facultãţi de Filozofie, apoi Istorie-Filozofie ce includea aceastã secţie. De-a lungul timpului, care au fost influenţele filosofiei asupra dumneavoastrã ? 

Ioan Mihãilescu: Formarea de bazã se fãcea atunci prin filosofie cu specializare în domeniul sociologiei. Cred cã aceastã dublã formare era foarte beneficã pentru cã oferea sociologului o imagine mult mai cuprinzãtoare, cât şi instrumentele de lucru necesare în dezvoltarea argumentaţiei, în construcţia logicã, în dezvoltarea puterii de a convinge, în mânuirea dialogului, care, la fel ca în filosofie, în sociologie sunt foarte importante. Ne-a oferit o formaţie intelectualã de bazã care ne-a permis sa vedem lucrurile mult mai complex decât în urma unei formaţii strict tehnice.  

ªi cred cã aceastã formaţie culturalã generalã lipseşte unora dintre actualii analişti sociali care se borneazã doar în sondaje, fãcând un reducţionism nepermis ; ei scapã din vedere cã toatã problema este în cele din urmã omul cu problemele lui. Eu am învãţat atât de la profesorii de filosofie, cât şi de la marii profesori de sociologie pe care i-am avut : o lucrare de sociologie trebuie sã fie ca un roman poliţist: sã pasioneze, sã intereseze; trebuie sã fie omul viu acolo, cu problemele, bucuriile şi nevoile lui, nu redus la cifre sau la calcule, procentaje sau alte formule mai sofisticate. 

2. Puteţi sã numiţi un profesor îndrumãtor, mai ales dintre cei de sociologie?

Ioan Mihãilescu: Un mare profesor de sociologie este, detaşat, Henri Stahl, o figurã captivantã. De fapt, apelativul lui era "Profesorul" ; când se spunea "Profesorul", nu se mai adãuga şi alt nume. Ceilalţi erau "dl profesor Cutare", " dl. conferenţiar Cutare ", dar termenul generic de "profesor" era rezervat regretatului Henri Stahl, un om de o culturã extraordinarã, de o modestie intelectualã formidabilã şi care crea o senzaţie pe care foarte puţini mi-au creat-o de-a lungul vieţii: când îl ascultai, spuneai "Ce puţine ştiu! Când scap de aici, termin orele, mã duc în bibliotecã, mâine şi poimâine stau in bibliotecã, altfel nu se poate". Diferenţa de informaţie şi culturã era atât de mare între el şi noi încât îţi crea un complex, dar un complex pozitiv. Un complex creau şi alţi profesori, eu am asistat la unele cursuri ale altor facultãţi ; exagerând sentimentele şi apelând la Sartre, trãiam acolo un sentiment de culturã atât de etalatã şi de distantã încât ne era greaţã de culturã. Ne demobiliza "Ce slab sunt, ce ignorant sunt..." dar gãseai noduri în papurã oratorului sã nu te duci la bibliotecã. Or, Stahl crea un sentiment pozitiv. Te fãcea sã înţelegi cã nu ştii foarte multe lucruri, da' nu-i bai; de aia eşti la facultate, de aia sunt stagii de pregãtire: sã-nveţi. Principalul e sã recunoşti cã nu ştii. 

3. Cu cine aţi lucrat ca sociolog al lumii satului, dacã vã mai amintiţi ?

Ioan Mihãilescu: Am lucrat pe teren cu oameni din vechea şcoalã sociologicã de la Bucuresti, cu un talent extraordinar de a-ţi prezenta realitatea care urma sã reiasã, moralitatea care nu-i vizibilã, cea care reieşea din modul de locuire a construcţiei, a gospodãriei, din modul de a se îmbrãca, de a vorbi, de a se raporta cu vecinii. Se fãcea sociologie aplicatã mergând pe teren, cu clasica privire generalã- cãutam un deal din marginea satului pentru a avea şi o privire spaţialã- pentru cã modul de rânduire a gospodãriilor, distanţele dintre case, construcţia porţilor la stradã spuneau multe despre tipul de relaţii sociale. Intram apoi în familii, purtam discuţii ce erau adevãrate lecţii de enciclopedie popularã - ţãranii, cei vârstnici, sunt adevãrate enciclopedii - iar profesorii pe care i-am avut reuşeau sã deblocheze dialogul. Ruralii sunt oameni primitori dar şi reticenţi. Le place sã li se povesteascã, povestesc şi ei dar se întreabã: "Totuşi, ce vrea strãinul ãsta care a venit?" Atunci fãceam un troc intelectual: profesorii mei povesteau şi ei ca, în schimb, ţãranul sã se simtã obligat sã povesteascã. Aşa se şi explicã ospitalitatea multor neamuri, inclusiv a poporului român: nu prin trãsãturi extraordinare, ci prin dorinţa de a face schimb cultural. Se fãcea un troc: eu îţi dau casã, îţi dau masã, iar tu, în schimb, îmi povesteşti; pentru cã tu ai vãzut alte lumi, alte ţãri, iar eu, la rândul meu, voi avea ce sã povestesc consãtenilor, sã dobândesc prestigiu social.

Este vorba de profesorii, cu toţii dispãruţi acum, Vasile Caramelea, Traian Herseni, Ion Bãcãnaru, Petre Stãnculescu, fost agronom în echipele lui Dimitrie Gusti, oameni care ştiau sã-şi îmbine profesia lor respectivã, geografia, agronomia, arhitectura cu sociologia. Fãceau foarte uşor legãturile interdisciplinare care atunci nu erau deloc la modã cum sunt acum. 

4. Dumneavoastrã sunteţi un specialist în sociologie agrarã. Cum v-aţi raportat la planurile de sistematizare a satului fãcute de Ceauşescu mai târziu, legat şi de operaţiunea  internaţionalã
" Village roumain "? Eraţi luaţi în considerare ?

Ioan Mihãilescu: Eu nu pot sã afirm cã am fi dezvoltat o oarecare dizidenţã politicã faţã de planurile de sistematizare ale lui Ceauşescu. Au fost câteva întruniri stiinţifice, inclusiv colocvii internaţionale (ultimul în 1988), unul ţinut la casa Titulescu, pe sos. Kiseleff...şi ţin minte cã la acel colocviu, lãsat cu oarecare chestionare ulterioare, specialiştii români au vorbit foarte deschis. N-au fost chiar în tonul vesticilor care au venit cu
" catastrofa sutelor de sate ", cu o imagine putin deformatã, "Ceauşescu distruge satele ungureşti"... Nu a fost de fapt nici o discriminare etnicã. ªtiam foarte clar modelul eşuat de la Otopeni, fãcuserã blocuri farã canalizare, cu toaleta în curte, nu se mai puteau creşte animale, era aşadar o aberaţie. Studiile pe care le fãceam noi, cuminţi din punct de vedere ideologic - cãci nu fãceam afirmaţii ideologice - puneau în evidenţã, prin prezentarea informaţiei, analiza datelor, o serie de distincţii importante. Aceste rapoarte rar publicate, de uz intern în bibliotecile Academiei de Stiinţe Sociale si Politice, au jucat probabil un rol, ele au menţinut cel puţin la nivelul corpului didactic şi la nivelul cercetãtorilor şi studenţilor, un anumit spirit, o anumitã detaşare. Fãrã sã fie teribiliste, zgomotoase, cu Europa Liberã sau alte intervenţii. Noi am fost obişnuiţi în acea perioadã sã ne facem onest meseria.

De atunci au fost puse în evidenţã clivajele între mediul rural şi cel urban, în ceea ce priveşte şansele de educaţie. Deşi socialismul clama egalitatea de şanse, am arãtat cum de la an la an scade numãrul copiilor din mediul rural cu acces la licee şi, foarte rar, la facultãţi. Sunt teme care au fost corect analizate, prezentate cu argumente de naturã economicã, socialã, chiar cu statistici riguroase...dar nimeni nu le-a bãgat în seamã..  

4. ªi dacã le bãgau în seamã ?

Ioan Mihãilescu: A fost de exemplu un studiu, publicat într-o revistã românã, era citat de Europa Liberã şi atunci devenea cineva.
" Cineva " -pentru cei din afarã pentru cã în interior, unii colegi aveau de dat explicaţii; fiind totuşi publicatã intr-o revistã trecutã de cenzurã, nu se mai putea face mult.

Eu am avut o pãţanie amuzantã. Am lucrat câţiva ani în strãinatate şi am publicat mai multe lucrãri între 1974 şi 1980, la câteva edituri de prestigiu: Pergamon Press, Oxford, în Franţa, în Italia. Am adus apoi lucrãrile în ţarã şi le-am depus la Biblioteca Academiei, Biblioteca Central-Universitarã, Biblioteca facultãţii. Mã întâlnesc cu un coleg ce spune..."Împrumutã-mi şi mie, pentru câteva zile, cartea pe care ai publicat-o asupra colectivitãţilor rurale din Europa". Îi rãspund: "Cu plãcere, dar am dat mai multe exemplare la biblioteci". "Pãi nu, le-au bãgat la fondul secret !". La fondul special nu aveai acces decât cu certificat de bunã purtare; trebuia sã dai o  declaraţie în care sã spui de ce ai nevoie de cartea asta, era foarte dificil. Situaţia m-a intrigat şi am luat-o pe firul problemei: era inimaginabil pentru Securitate ca cineva sã stea atâţia ani în strãinãtate, sã publice în strãinãtate şi sã se întoarcã în ţarã...ei au tras concluzia cã sunt transfug. Astfel m-au pus la index, fiind deja în ţarã de ceva timp. Deşi am insistat, n-am reuşit sã le scot de la fondul secret. În parantezã fie spus, nici Securitatea nu era infailibilã; am primit aprobãri de plecare în strãinãtate la 3 luni dupã ce fãcusem deplasarea !

5. Aţi participat în cei mai negri ani ai regimului Ceauşescu la reuniunile catedrei de Filosofie, Logicã, Psihologie şi Sociologie de la Politehnica din Bucureşti, condusã de prof. Cornel Popa, care era şi coordonatorul Cercului de Logicã si Praxeologie. Cum  vã amintiţi oazele gândire liberã sub comunism  ?

Ioan Mihãilescu: Politehnica neavînd un profil ideologic, " Catedra de filosofie " beneficia de mai multã toleranţã sau de mai puţinã supraveghere, încât în cercul profesorului Popa, prof. Diaconu şi alţii, s-au dezvoltat un  fel de întâlniri colocviale, unde se purtau discuţii de filosofie analiticã şi foarte multe discuţii de logicã. Securitatea nu prea era interesatã de natura discursului şi de problema pasãrilor verzi, ei pândeau ce era periculos ideologic.

Catedra de  la Politehnicã se ocupa de ce se numea pe atunci "materialism dialectic", de logicã, fenomenologie, se discuta pe larg despre Karl Popper, un filosof ne-agreat, prof. Popa fiind unul dintre cei care l-au popularizat pe Popper în România. La Universitate, orientarea era mai mult spre Wittgenstein şi spre filosofia germanã, sub influenţa prof. Pârvu şi prof. Flonta, erau nişte oaze în care se puteau purta discuţii serioase, şi, cu toatã onestitatea, nu au fost contra-reacţii sau atenţionãri. Probabil îşi dãduserã seama cã nu prezentãm un pericol şi ne-au lãsat în pace. Ne-am auto-creat imaginea ca suntem liberi sã discutãm.

E amuzant cã noi aveam la Universitate o organizaţie de partid cu figuri foarte interesante: prof. Tudor Bugnariu despre care noi ştiam de mici cã fusese unul dintre fruntaşii comunişti din ilegalitate. Când am fost în vizitã la Muzeul Doftana era un perete întreg cu prof. Bugnariu la procesul din '33; când am mai trecut, în loc de Bugnariu era Ceauşescu. Dar prof. Bugnariu îşi pãstrase o verticalitate. Nu era prolific, el a scris foarte puţin, dar era un vorbitor extraordinar, cu o culturã filosoficã extraordinarã, care-şi permitea un anumit non-conformism, pentru cã el avea carnetul de partid cu nr. 1; pe urmã le-a schimbat Ceauşescu şi şi-a dat lui carnetul nr.1. Dar Bugnariu era cel mai vechi membru de partid şi în umbra lui, sub protecţia lui, s-au manifestat şi spirite critice mai ascuţite care, în alt mediu, nu ar fi avut locul sã se dezvolte.

Erau profesori de genul ãsta, cu un trecut care le asigura o anumitã protecţie. Erau şi alţii -terorizaţi de ce se petrecuse în 1957, cei care asistaserã la epurãrile din Aula Magna de lângã noi, unii au fãcut şi închisoare. Au reusit sã revinã apoi ca studenţi, dar probabil cã viaţa îi determinase sã fie foarte prudenţi; ne povestea un coleg care şchiopãta, la cincisprezece ani de închisoare, bãtaie la tãlpi în fiecare zi...e foarte de înţeles.

Erau şi profesori cu foarte mult umor  care beneficiau de zicerea "e un profesor mai aparte", ce conferea un anumit statut de imunitate. Aşa era profesorul de logicã formalã, Radu Stoichiţã. El a rãmas mai ales prin traducerea lui Hegel, una dintre cele mai bune. Nu a scris prea mult, dar şi asta e o operã ştiinţificã de valoare. Avea o capacitate de a da nişte formulãri foarte sintetice - vorbea ca-ntr-un fel de sentinţe - cu bãtaie foarte lungã. Prin 1971, era în discuţie un document politic, dupã vizita lui Ceauşescu şi preluarea modelului coreean, se discuta despre aplicarea hotãrârii Comitetului Central al PCR. Fãrã nici o legãturã cu discuţia, profesorul Stoichiţã se ridicã si zice: "Trãim într-o tarã democratã. Orice om are dreptul sã fie prost, numai sã nu abuzeze de acest drept !". Fiecare a priceput ce a avut de priceput, fãrã sã comenteze.

La Filosofie exista o anumitã atmosferã care nu era trãitã ca foarte apãsãtoare, aşa cum mi-o aduc eu aminte, cum am trãit-o. Nu ne oprea nimeni, deşi auto-cenzura era foarte mare, dar erau situaţii în care oamenii vorbeau foarte deschis. Apoi, se constatase ca universitarii vorbesc mult dar nu sunt periculoşi şi regimul comunist era foarte bine instalat. Altfel, ştiam de la colegii mei ce se întâmplase cu 10-20 de ani inainte...un banc mai inofensiv te putea duce la închisoare.

  

"A lãsa lucrurile neterminate este dauna cea mai mare pe care noi am adus-o învãţãmântului, la fel cum, pe de altã parte, s-au fãcut reforme sectoriale dar dezarticulate." 

6. Aţi fost primul decan post-decembrist al Facultãţii de Sociologie. Cum s-a întâmplat? Cum s-a ajuns la aceastã separare totalã a facultãţilor, spre deosebire de modelul Universitãţii Alexandru Ioan Cuza - Iaşi, unde Filosofia include şi Sociologia, şi altele ?

Ioan Mihãilescu:  În Decembrie '89 decanul Facultãtii, (din 1977, de Istorie-Filozofie n.r) era de la istorie. Primul lucru care s-a fãcut, în primele douã sãptãmâni, a fost divorţul de istorie. S-au separat cele douã facultãţi şi eram în formula existentã înainte de 1977, cu secţiile de filosofie, sociologie, psihologie, pedagogie. În mod spontan, am perceput eu, au ajuns la conducerea facultãţii, formal, profesorul Alexandru Valentin, ca decan şi, informal, dar omul cu cea mai mare influenţã, prof. Mircea Flonta.  

În primele 2-3 luni, un cuvânt foarte mare l-au avut studenţii. Era un grup de studenţi, unii de foarte bunã calitate, unii mai puţin de calitate dar foarte zgomotoşi, care au impus o atitudine cu ecou la unii colegi, dar fãrã ecou la cei mai mulţi. Prof. Flonta a simţit cã aici este un pericol de rãfuialã. Frustrãrile, nemulţumirile, micile conflicte adunate de ani de zile - între profesori nu sunt numai relaţii cordiale, ci şi mai putin cordiale - ar avea prilejul sã se defuleze în aşa-zisa " revoluţie internã ". ªi s-a ţinut foarte bine echilibrul ; în afara câtorva pensionãri anticipate, Facultatea de Filosofie n-a avut mult de suferit. În alte facultãţi s-au fãcut un fel de epurãri, judecatã publicã sumarã si executare: însemna cã pleacã profesorul din facultate.  Chiar dacã unii studenţi exagerau prin atitudine, era de înţeles : aveau elan revoluţionar, simţeau cã au putere, le fãcea şi o anumitã plãcere sã vadã un profesor cum se justificã, cum se scuzã. Regretatul prof. Enescu, de logicã, a fost atacat, dar el nu fãcuse niciodatã ideologie. El preda logicã simbolicã şi era foarte exigent. Dacã treceai de acel curs de anul III, aşteptat cu mari emoţii, ştiai cã ai terminat facultatea. Au mai fost câteva cazuri de profesori exigenţi care au plãtit în felul acesta. Pe ansamblu totuşi, judecata a fost corectã, unele au fost retrageri temporare.. vara s-a revenit la activitate, se mai calmaserã spiritele.

Facultatea avea în structura ei domenii foarte diferite şi când s-au refãcut planurile de învãţãmânt, principalii actori fiind din Filosofie, s-a introdus foarte multã filosofie., mult mai multã decât fusese în secţiile dinainte de '77. Studenţii, mai practicieni: "Domle, da' noi totuşi suntem psihologi; ce facem noi cu câteva cursuri de psihologie sau sociologie, trebuie sã învãţãm mai multã materie".

Conducerea facultãţii pe latura filosoficã fusese foarte permisivã. Acum pot sã spun: aveam atunci un plan de învãţãmânt, varzã ! Se fãcea în anul I Wittgenstein şi în anul III Aristotel. Totul era inversat, fiecare îşi alegea meniul pe care-l vroia dintr-un fel de carte de bucate lungã, ulterior şi-au dat seama cã pregãtirea este foarte slabã, incoerentã.  Cum sã ţinã profesorul din anul I curs special pe...sã spunem Derrida, când studenţii habar n-aveau de clasicii filosofiei?

De comun acord şi foarte amiabil, în iunie, s-a separat facultatea în douã, deşi aveam acelaşi spaţiu. Era o salã sus care era secretariat, într-o parte a sãlii era decanul de la Filosofie, în cealaltã era decanul de la Sociologie. Poate cã fiind un stil mai direct, mai captivant la cursuri, am atras simpatii, deşi, o sã repet, nu lucrasem foarte mult cu studenţii. Lucrasem în practicile de varã, acolo se încheie o relaţie dincolo de simplul raport student-profesor: stai împreunã o lunã de zile, fierbi laptele, bei ţuica la bufet, sunt alte relaţii. ªi asta a contat foarte mult, fiind solicitat de studenţi pentru activitatea administrativã de decan. În vara lui ’90 am organizat prima admitere la Facultatea de Sociologie, Psihologie şi ªtiinţele Educaţiei, care a durat pânã în '97 când ne-am separat.  În prezent, Sociologia este facultatea cea mai numeroasã din Universitate. Psihologia e foarte aproape. Cele douã facultãţi fac mai mult de un sfert din toatã Universitatea din Bucureşti. 

7. Dupã ce aţi fost decan al Facultãţii de Sociologie, aţi devenit pro-rector, în timpul rectoratului d-lui. Emil Constantinescu...

Ioan Mihãilescu: Nu. Era rector prof. Nicolae Cristescu, în 1991 când am devenit pro-rector, în 1992 au fost alegeri şi a venit prof. Emil Constantinescu. 

....apoi rector pentru douã mandate, şi din 2005, preşedintele Consiliului de Administraţie al Universitãţii din Bucureşti. În acelaşi timp aţi fost una dintre persoanele care au participat sau au condus diferite instituţii destinate evaluãrii şi îmbunãtãţirii învãţãmântului universitar. Aş dori sã vã întreb: privind înapoi, cât consideraţi cã aţi realizat ?

Ioan Mihãilescu: Nu ştiu dacã sã iau de bune aprecierile unor colegi. Îmi permit sã-l citez pe ministrul Hârdãu (Ministrul Educaţiei curent n.r.); într-o discuţie recentã, întrebându-mã de ce mi-am dat demisia din funcţia de preşedinte, zice: "Nu se poate, dumneata eşti o legendã a învãţãmântului!" Legendele, i-am zis, îşi au locul în cãrţi, puse în istorie, la dulap, nu în viaţa realã !

Dumnezeu m-a ajutat cã, în '90, eu aveam o dozã de informaţii şi de viaţã practicã în universitãţile occidentale. Erau atunci douã curente mari: un curent paseist în favoarea revenirii la cum era între cele douã rãzboaie şi un curent inovator dupã care, " a fost bun atunci dar acum nu mai corespunde ". Aşadar s-a preluat, uneori destul de eclectic, de la ţãrile occidentale, iar pregãtirea anterioarã m-a ajutat pe mine enorm. Cunoşteam foarte bine diverse sisteme de învãţãmânt, trãisem în ele, ştiam cum funcţioneazã şi am fost avantajat din start. Fiind printre cei care au inaugurat ceea ce mai târziu a devenit un domeniu foarte frecventat de Politici Educaţionale şi Management Educaţional, numele meu a pãtruns, astfel încât, când a venit echipa Bãncii Mondiale, aveau aleasã dinainte echipa cu care sã lucreze în România.

O conjuncturã extraordinar de favorabilã a fost ministeriatul prof. Liviu Maior, care a avut o foarte mare încredere în mine ca şi în prof. Cãtãlin Zamfir, Lazãr Vlãsceanu, el ne-a dat mânã liberã sã facem programul de reformã a învãţãmântului superior. Atât de onest a fost ministrul încât, dupã ce reforma a fost adoptatã ca program guvernamental (în vederea preluãrii unui împrumut), prof. Liviu Maior m-a invitat sã fac eu prezentarea în Parlament. Am prins mai timpuriu decât alţii ideea cã trebuie sã facem ordine în învãţãmânt. Deja în ’90, izbucnise învãţãmântul particular, se multiplicase învãţãmântul de stat într-un mod total haotic. Iarãşi, istoria mea m-a avantajat, cãci ştiam din Anglia şi Franţa care sunt mecanismele de evaluare, de autorizare si de acreditare. Aşadar, au fost unele merite, dar au fost şi nişte conjuncturi foarte favorabile.

 În sfârşit, am o fire care nu este pasivã. Nu am fost tentat de avantaje materiale. Îmi aduc aminte cum unii colegi ziceau: "Dar, du-te şi tu -Primarul Capitalei ţi-a fost student, sã-ţi dea şi ţie un apartament" ....

Crin Halaicu?

Ioan Mihãilescu:  Nu, Sorin Botnaru. Mie mi se parea înjositor sã mã duc eu cu trivialitãţi. Era vorba de entuziasm cultural şi m-am ocupat de treburi care nu erau aducãtoare de venituri. Erau unii colegi, mult mai pragmatici: "Munca voluntarã: o pãstrãm pentru alţii, noi cãutãm în altã parte" Mie munca de voluntar nu mi-a fost refuzatã şi mã bucur cã a fost de multe ori apreciatã. În mod sigur am scris multe proiecte de legi care s-au votat. Legi, hotãrari de guvern si alte acte normative.

8. În ambele perioade politice? ªi înainte şi dupã 1996 ?

Ioan Mihãilescu: Da, pânã foarte recent. Ultima colaborare mai consistentã a fost cu prof. Miclea. Desigur, acum dacã aş face-o, aş lua-o de la capãt, aş face parţial la fel dar, aş deveni mult mai înţelept. Sunt unul dintre autorii programului de finanţare a universitãţilor. În momentul în care l-am susţinut şi introdus, nu mã gândeam ce efecte perverse pot sã aparã. Finanţarea fiind legatã de numãrul de studenţi, universitãţile devin tentate sã ţinã studenţii în sistem, indiferent de rezultatele lor, sã nu piardã finanţarea. Am insistat sã fie schimbat sistemul dar, uneori, mecanismele sunt atât de greoaie încât merg înainte. La fel cum am insistat şi cu Consiliul de Evaluare şi Acreditare. Poate pãrea bizar cã s-a reuşit reorganizarea Consiliului, dar chiar eu l-am împins sã fie reorganizat; considerând cã vechiul Consiliu de Acreditare şi-a jucat rolul istoric. Am fost unul dintre partizanii constituirii Agenţiei Române de Calitate, ştiind când am iniţiat procedura cã mi se va desfiinţa postul. Deci, cineva, indiferent de interesele lui personale, trebuie sã devinã conştient cã trebuie sã şi piardã.  

9. E o butadã sã se spunã "reforma în educaţie nu se terminã niciodatã". Totuşi, când credeţi cã o sã se aşeze educaţia sau învãţãmântul superior pe un fãgaş normal...Când se va putea spune cã pregãtirea studentului este pe un trend ascendent?

I. Mihãilescu: În ultimii şaisprezece ani s-au fãcut multe lucruri bune în învãţãmânt în general, şi în învãţãmântul superior în special. Au fost multe programe bune...din pãcate nici unul n-a fost dus pânã la capãt. Vedeţi, avem talentul de a lãsa lucrurile pe pe sfert sau pe jumãtate. Dacã ele nu se coreleazã între ele, nu dau efectele care au fost gândite şi anticipate.

Eu m-am zbãtut cu introducerea procesului Bologna, fiind totul gândit coerent: legea ciclurilor de studii (licenţã, masterat, doctorat), trebuie însoţitã de o nouã clasificare a ocupaţiilor, de corelarea diplomei cu clasamentele profesionale şi cu venitul. Adicã, un masterand sã aibã o altã poziţie socialã decât un licenţiat; un doctor sã aibã altã poziţie decât un absolvent de masterat. Sã se introducã diferenţe în salarizare, cel puţin în instituţiile publice; la particulari e oricum mai bine valorizat masteratul. Lucrurile au fost lãsate baltã. Cele 3-4 legi care trebuiau sã aparã în domeniul finanţãrii şi ocupaţiei nu au fost date de Ministerul Muncii; eu cred cã politica ciclurilor de studii este semi-eşuatã. Ce interes are un student sã mai stea încã doi ani sã facã masteratul, când, tot profesor de filosofie o sã ajungã ?

La liceu !

Ioan Mihãilescu:  La liceu, aici e singurul domeniu în care se face o anumitã diferenţiere. Dar, a lãsa lucrurile neterminate este dauna cea mai mare pe care noi am adus-o învãţãmântului, la fel cum, pe de altã parte, s-au fãcut reforme sectoriale dar dezarticulate. Nu a existat niciodatã o concepţie de reformã a întregului învãţãmânt: s-a fãcut pe preşcolar, pe şcolar, pe învãţãmântul superior, dar nu s-a gândit niciodatã cum sã le articuleze. Pregãtirea ultimei clase de liceu, care ar trebui sã facã trecerea spre învãţãmântul superior, sã obişnuiascã elevul cu gândirea independentã, atitudinea criticã, ea nu se face ! Am avut o reformã de conţinuturi ale învãţãmântului; tehnicile de învãţare au rãmas aproape neafectate. Sistemul de cursuri magistrale a mai fost zdrucinat, dar nu foarte tare. Tehnicile interactive sunt slab dezvoltate...

Dar aceste schimbãri, n-ar trebui sã vinã de jos?

Ioan Mihãilescu: Ba da, neapãrat, pentru cã nu poţi impune asemenea tehnici de sus. Consider cã soluţia este crearea unor poli de schimbare. Am avut mari speranţe în tinerii care şi-au luat doctoratul în strãinãtate, au lucrat ani de zile. Am înţeles cã şi la voi la facultate sunt cazuri din acestea în care se vede bine o altã concepţie pedagogicã, altã modalitate de lucru...

Vã referiţi la dl. decan Dumitru?

Ioan Mihãilescu: ªi el are alt stil. Atunci pot sã se creeze poli de imitaţie, sau de contagiune, sau de presiune. Studentul se duce la profesorul Cutare.... Cel care este prea tradiţionalist rãmâne fãrã studenţi...se va întreba şi el: "unde am greşit?". Însã nu prin indicaţii, nu prin ordine se poate face aceastã schimbare, pentru cã profesorul intrat la orã este suveran.

10. Dar, ca o fereastrã temporalã, când credeţi cã or sã se aşeze lucrurile? Adicã, vãzut foarte pragmatic, de ce este dificilã o asemenea previziune?

Ioan Mihãilescu: Îmi este greu s-o spun dar totuşi o spun, România s-a modernizat sub presiuni externe. Asta a fost istoria ei. Noi plasãm modernitatea României în a doua jumãtate a secolului XIX. Începuturi de modernizare au fost şi înainte. A fost nevoie de Mavrocordat (Constantin n.r.) care sã dea un cod de legi, sã organizeze administraţia; a fost nevoie de Kiseleff care sã orienteze, sã liberalizeze o economie autarhicã spre comerţul internaţional, lucru benefic pentru capitalul, pentru circulaţia persoanelor, pentru preluarea modelelor culturale. A mai fost nevoie de generaţia zisã a paşoptiştilor, dintre care, mare parte erau copiii celor mai tradiţionalişti oameni din ţarã, ai vechilor boieri, dar care fuseserã destul de luminaţi sã-şi trimitã copiii unde trebuia. La figurat, copiii s-au întors împotriva propriilor pãrinţi; ei au înlocuit o bunã parte din vechiul sistem.

În prezent, suntem în aceeaşi situaţie. Preluãm sau ni se impun forme cãrora nu suntem pregãtiţi sã le facem faţã. Pentru cã aceste forme nu pot fi desprinse din contextul lor. Ele au dat rezultate, au fost bune în conexiune cu anumite tipuri de mentalitate şi nu e de mirare cã la noi unele dau eşecuri sau succese parţiale, fiind artificial permutate.  Totuşi, calea cealaltã, a lui Eminescu ar fi fost mult mai lungã...poate mai solidã, mai stabilã, cu mai puţine traume dar lua un timp mai lung.

Avem de-a face cu un anumit iluminism al transferului; prin anii '70- '80 transferul de tehnologie era considerat un panaceu: modernizeazã tehnologic societatea africanã şi o sã vezi democraţie, şi pluripartidism, şi civilizaţie occidentalã. N-a fost aşa. Acum, preluãm modele politice, modele administrative, iarãşi sperând cã vom forţa realitatea sã intre în aceste forme. Cu tot realismul, eu cred cã noi vom mai fi confruntaţi cu multe eşecuri, inclusiv în domeniul educaţional. Preluãm şi aici forme din Occident, nu ne uitãm foarte bine cât se potrivesc sau nu.

Eu nu sunt deloc naţionalist dar sunt foarte ferm în a considera cã formele de organizare socialã, suprastructura politicã sau administrativã sunt în concordanţã cu anumite contexte culturale, sunt generate de anumite tipuri de societate şi nu pot fi luate şi duse de colo-colo. Mã refer şi la dezbaterea care a avut loc în urmã cu mai mulţi ani, estompatã acum: "Ce sã preia România, modelul elveţian, modelul suedez, modelul japonez, modelul coreean?" Pe nici unul. Pentru cã la japonezi trebuie sã dai legi care sã-i împiedice sã munceascã: ei au impus în Parlament sã nu se mai lucreze sâmbãta şi duminica. La români trebuie sã dai o lege care sã-i oblige sã lucreze luni şi marţi. Atunci, cum sã aplici modelul japonez?

E probabil nevoie de un timp foarte lung, mai mult decât spusese Silviu Brucan despre democraţie şi de-abia acum ne dãm seama cã fusese o  formã de optimism.

 

"În ciuda unor pãreri împotriva asociaţiilor studenţeşti cum cã ele ar fi protestatare, au mereu ceva de spus, am sprijinit şi sindicatele, şi asociaţiile studenţeşti, pentru cã în felul acesta instituţia iese mai puternicã"

 

11. În cursul lungii cariere universitare, care sunt momentele în care aţi fost cel mai mulţumit, sau, cu permisiunea dumneavoastrã, mai fericit?

Ioan Mihãilescu:  ªtiţi... cineva care a fost pus într-o situaţie asemãnãtoare, a zis: "Cel mai fericit am fost pe timpul lui Franz Josef. Atunci eram tânãr, sãnãtos, frumos ". Toate întrebãrile de acest fel induc o mare dozã de subiectivism. Am fost foarte bucuros în momentul în care am terminat facultatea şi am fost -atunci aşa era- reţinut cadru didactic.

Atunci aţi tradus E. Durkheim, "Bazele metodei sociologice"?

Ioan Mihãilescu: Da. Am fost foarte fericit când a apãrut prima lucrare, în ziua în care am obţinut titlul de doctor, au mai fost momente de mare bucurie. Îmi place sã povestesc : lucram la Viena şi mi s-a oferit o bursã la Paris. Am plecat cu familia şi am ajuns la Casa ªtiinţelor Umane din Paris, care îmi dãduse bursa, al cãrei preşedinte era istoricul Fernand Braudel. Dar pânã sã ajung la el, m-am izbit de birocraţia din fiecare ţarã :
" bine, bine, sunteţi într-o bursã de doctorat, dar daţi-ne diploma, atestatul de înscriere la doctorat în România, foaia matricolã ! ". Era strict interzis sã  scoţi un document personal din ţarã, ziceam cã am fãcut o plimbare pânã la Paris şi mã întorc. I-am povestit situaţia îndrumãtorului ştiinţific, era prof. Henri Mendras, care m-a luat la prof. Braudel. Ne-a primit foarte amabil, prof Mendras îi spune -dânsul e din România, ţarã socialistã, dar are o carte de vizitã extraordinarã: este elevul profesorului Henri Stahl". Din momentul acela, n-am mai avut nici un blocaj. Din recunoştinţã, m-am dus la mai multe dintre cursurile prof. Braudel, ţinea un curs despre Mediterana, era un vorbitor extraordinar. Aceste momente te fac sã-ţi aduci aminte, sã le trãieşti din plin.

Când ajungi în funcţii de conducere, momentele de bucurie sunt mai puţin frecvente decât atunci când stai liniştit la catedrã. Cu toate acestea, cele mai consistente satisfacţii sunt cele profesionale. Par bucurii trecãtoare. Atunci când vorbeşti unui public de studenţi şi-i vezi cã sunt interesaţi sau cã li se lumineazã faţa. Asta e cea mai mare bucurie pe care o ai, dupã cum şi invers, când vorbeşti la o masã care şuşoteşte şi nu te ascultã. Spunea cineva cã semnul pentru un profesor bun este cã atunci când începe sã vorbeascã, se face linişte în salã. Am avut multe momente de genul acesta, mã declar mulţumit.  

12. Cum vã raportaţi la asociaţiile studenţeşti şi la problemele de organizare a studenţilor? Cunoaştem faptul cã în timpul mandatelor dumneavoastrã s-a format ASUB, şi dominaţia acesteia asupra activitãţilor studenţeşti.

Ioan Mihãilescu: Eu am zis de mai multe ori cã în activitatea administrativã pe care am avut-o, am proiectat şi utilizat foarte multe cunoştinţe din domeniul sociologiei. De altfel, sunt intrigat de un aspect al lumii politice: intelectuali de bunã calitate, când ajung într-o funcţie politicã, au o rãsucire foarte puternicã, parcã au uitat tot. ªi economie, şi politologie, şi orice, ei devin politicieni. Le zic şi colegilor de la Psihologie: "Sunteţi specialişti în teoria soluţionãrii conflictelor, ei, cum se iscã un conflict între voi?". Cã atunci când apare unul, parcã au uitat toatã teoria.

Am încercat sã nu intru în pielea personajului administrativ, şi ştiu din teoriile sociologice cã un sistem social are nevoie de mai mulţi actori. Altfel, scena e ca o piesã de teatru cu un singur actor; poate fi foarte interesantã, dar nu destul de atractivã, pentru cã nu se poate dezvolta intriga. Eu ştiu cã studenţii individuali nu pot face nimic. Abia atunci când existã presiunea unei mase organizate sau semi-organizate se pot obţine rãspunsuri favorabile din partea administraţiei. Administraţia poate fi inteligentã, poate anticipa unele nevoi sau solicitãri, dar poţi fi şi copac.  Într-o raţionalitate birocraticã, ce mai cautã şi studenţii aştia ? O instituţie care are aceşti parteneri şi oarecum adversari, este obligatã sã se comporte altfel decât în lipsa lor. În ciuda unor pãreri împotriva asociaţiilor studenţeşti cum cã ele ar fi protestatare, au mereu ceva de spus, am sprijinit şi sindicatele, şi asociaţiile studenţeşti, pentru cã în felul acesta instituţia iese mai puternicã.

Am fost contemporanul trecerii de la Liga Studenţilor din '90, cu o dominantã politicã foarte evidentã, la apariţia de noi tipuri de asociaţii. Eu am sfãtuit la un moment dat sã se insiste pe organizaţiile pe schelete profesionale, cãci nu mai e contextul când luai o portavoce şi adunai 2-3000 de studenţi. Organizaţiile la nivel de Universitate descresc în atractivitate, în capacitatea de acţiune, trebuie nişte nuclee coezive, cãci fãrã interesul politic, care s-a diminuat foarte mult, prin ce s-ar simţi solidar studentul de la Teologie cu cel de la Matematicã ? Dacã solidaritatea datã de acţiunea publicã nu mai motiveazã, e nevoie de o motivaţie mai neutrã, profesionalã.  

13. În ceea ce priveşte instituţionalizarea unei unice asociaţii studenţeşti  pentru Universitatea din Bucureşti, cum consideraţi riscul de a decãdea într-o mulţime de lideri care sã facã paşi politici? Cum puteţi menţine un partener de discuţie fãrã a-i face dependenţi?

Ioan Mihãilescu: Asociaţiile studenţeşti la nivel de Universitate nu trebuie sã cadã în capcana aranjamentelor politice. Noi am mai avut în Universitate cazuri din acestea; spuneam: "preşedinte de asociaţie şi urmãtorul pas- consilier la Guvern". În anumite momente, mie ca observator la unele manifestãri studenţeşti, mi s-a pãrut cã masa studenţilor este manevratã sub o platformã politicã. Asta a produs şi o anumitã dezorientare, cãci studenţii nu sunt de aceeaşi culoare politicã. Unii s-au îndepãrtat de asociaţie, pentru cã "s-a vândut" la Cutare, la Cutare, nu se mai simt reprezentanţi şi urmãtorul care va veni va face acelaşi lucru. Au fost câteva moment critice, foarte critice la nivel de Universitate, de unde şi tendinţele centrifuge, ruperea organizaţiei, acum bine cã s-a mai refãcut.

Poate şi unii politicieni au avut iluzia sã creadã cã un preşedinte de asociaţie poate influenţa câteva mii de studenţi. Nu avem preşedinţi atât de carismatici, dar pentru unii dintre ei a fost o foarte bunã platformã politicã. În ce mã priveşte, asociaţia studenţilor trebuie sprijinitã, uneori chiar mobilizatã, dar fãrã nici un fel de amestec. Sunt destul de maturi sã-şi vadã singuri interesele. Unde pot interveni profesorii ? În unele probleme de organizare, de soluţionare a unor disfuncţii, conflicte, deşi şi profesorii sunt tentaţi sã profite de organizaţii studenţeşti şi sã le foloseascã, uneori în scop personal şi destul de subtil încât tinerii nu-şi dau seama. 

14. Mã refer la Programul pentru educaţie al Alianţei DA, partea care nu a trecut în Programul de Guvernare. Atât timp cât studenţii nu au o bunã relaţie de definire a reprezentativitãţii lor, existând cazuri de inactivitate, manipulare, negociere a organizaţiilor studenţeşti, cum aţi comenta ideea de a da şi mai multe locuri decizionale, în Senatul Universitãţii,  cãtre studenţi?

Ioan Mihãilescu: Pot face o comparaţie istoricã: pânã în '95, organizaţia studenţilor avea o voce distinctã în Senat, apoi, uşor-uşor, am putut constata cã studenţii sunt solidari cu profesorii din facultatea lor; se solidarizeazã cu profesorii, nu între ei. Iar probleme foarte consistente din partea asociaţiilor studenţeşti noi nu am avut în Senat, şi este regretabil.

Nici Biroul pe Probleme Studenţeşti nu funcţioneazã...

Ioan Mihãilescu: Nu, nu, funcţioneazã toamna când se fac cazãrile şi gata.  Am fãcut programe de reformã curicularã, de specializãri, de conţinuturi, vroiam sã intervinã mai puternic organizaţiile studenţeşti dar nu am avut un rãspuns. Interesant cã am fost în câteva facultãţi, la dezbaterea din Consiliile Facultãţilor, unde prezenţa studneţilor era mult mai puternicã. Probabil cã vorbeau acelaşi limbaj şi era mai uşor. Prin urmare, o reprezentare numericã mai puternicã, în condiţiile în care nici procentajul de 25% nu îşi face rolul, nu ar aduce o îmbunãtãţire; se pot obţine efecte foarte puternice şi cu 25%, dar noi nu putem sã mobilizãm toţi reprezntanţii în Senat, cei 27. Ar trebui sã-i strângem poate, plus reprezentanţii asociaţiilor, sã le închiriem un autobuz şi sã facã o excursie prin ţarã de o sãptãmânã, sã stea împreunã o sãptãmânã. 

15. Credeţi cã va rezolva ceva, dacã nu au reprezentativitate?

Ioan Mihãilescu: O sã-i facã sã comunice mai bine. Bine, nu-i o soluţie miraculoasã. Dar în afarã de perioada de cazãri (august-octombrie n.r.), ei nu se întâlnesc; ar trebui forţate nişte împrejurãri sã se poatã întâlni

16. În martie 2005, aţi fost una dintre primele persoane care a fost convinsã de Asociaţia FILOS în vederea derulãrii iniţiativei "O filosofie, douã perspective", de schimb de experienţã între studenţii în Filosofie din Bucureşti şi Cluj-Napoca, apoi şi Iaşi. Ce v-a determinat iniţial sã credeţi în acest proiect?

Ioan Mihãilescu:  Din pregãtirea mea filosoficã originarã, am rãmas foarte clar cu ideea dialogului. ªi cred cã cele mai captivante lecturi rãmân cele de tipul dialogului, în care se dezvoltã argumentaţia, contraargumentaţia, în care se atacã şi apãrã acel punct de vedere, folosind mijloacele intelectuale. La noi se dau sentinţe, nu se argumenteazã, iar boala asta poate sã fie molipsitoare. Mã uit peste multe...inclusiv teze de doctorat: se lanseazã în afirmaţii insuficient argumentate. Or, atât ştiu şi eu bine de la filosofie, cã nici o idee nu este validã dacã nu este temeinic argumentatã. Cred cã aceastã gimnasticã intelectualã, într-o perioadã în care comunicarea este aparent foarte facilã, este mai şubredã decât înainte.

Fiecare e cu lecturile lui, cu profesorii lui, mai existã şi anumite orgolii instituţionale, sã nu intri în cursul meu, sã nu-i spunã altul prostii. Eu cred cã studenţii, întâlnindu-se, discutând împreunã, îşi dezvoltã simţul critic. Atunci, cred cã e bine ca tinerii sã fie plasaţi în contexte în care sã-şi poatã argumenta punctul de vedere, sã li se cearã argumentarea. Nu o simplã frazã aruncatã. Aşadar, mie mi s-a pãrut cã în iniţiativa voastrã este un prilej de a favoriza simţul critic, argumentaţia solidã, depãşirea pasiunilor şi propriei perspective în dialog...arta dialogului, pe când noi ţinem de obicei monologuri.

17. Vã mulţumim foarte mult pentru aprecieri. De unde ar trebui începutã comunicarea inter-universitarã: de la profesori, de la studenţi? De la administraţiile universitãţilor?

Ioan Mihãilescu: Nu, administraţiile nu pot face mare lucru şi ar fi acte pur formale. Cred cã profesorii, în primul rând, ar trebui sã fie mai toleranţi intelectualiceşte unii cu alţii. Bucureştenii ar trebui sã fie puţin mai puţin aroganţi faţã de ceilalţi pentru cã sunt oameni de mare valoare în toate universitãţile. Ar trebui multiplicate şi prilejurile de întâlnire: vãd cã Facultatea de Drept a reluat tradiţia Hexagonului Facultãţilor de Drept, cu dezbateri ştiinţifice, concursuri de pledoarii, întreceri sportive şi culturale. Cele şase oraşe sunt Bucureştiul, Iaşiul, Clujul, Sibiul, Craiova şi Timişoara.

Dacã studenţii nu sunt motivaţi, toatã treaba eşueazã. Dar eu am constatat cã la Filosofie existã interes sã se meargã sã se audieze un curs la Cluj. Existã şi interesul studenţilor din Cluj sã stea o sãptãmânã - douã în Bucureşti. În felul ãsta devenim mai toleranţi faţã de diversitatea punctelor de vedere. Înţelegem cã lumea este mult mai diversã decât din perspectiva noastrã, ne acceptãm mai uşor unii pe alţii şi se pun faţã în faţã idei opuse. Reînvãţãm sã dezbatem idei în mod calm, în toatã seninãtatea academicã. Pentru cã cei mai interesaţi în toatã treaba asta sunt studenţii, cred cã şi ei ar trebui lãsaţi sã dezvolte iniţiative, profesorii sã-i sprijine, inclusiv conducerea facultãţilor, cu un anumit sprijin logistic. Sunt costuri fãrã de care nu se poate ţine un dialog faţã în faţã.  

18. În ceea ce priveşte schimburile de experienţã, spuneaţi într-un interviu acordat revistei "Dilema Veche" în 2004, cã nu credeţi în acele aprecieri foarte largi la adresa studenţilor români, de genul: studenţii români sunt mult mai inteligenţi, mai culţi, se descurcã mai bine. Spuneaţi cã ei sunt selectaţi special atunci când sunt trimişi în strãinãtate....

Ioan Mihãilescu: Într-adevãr, aici trebuie sã fim prudenţi din punct de vedere statistic, acest eşantion de studenţi care  intrã în mobilitate internaţionalã este peste media studenţilor obişnuiţi. Nici o ţarã nu-şi selecteazã şi nu-şi trimite în strãinãtate cei mai slabi studenţi. S-ar putea ca din Occident sã vinã în Romînia nu cei mai buni studenţi, pentru cã îi tenteazã, dacã sunt englezi, sã se ducã la Paris, la Berlin. Studenţii români care pleacã în Occident sunt reprezentativi pentru lotul lor restrâns, pentru ei înşişi, dar nu pentru masa de studenţi. Probabil cã şi francezii sau alt popor, dacã ar selecta 5% din studenţii lor, discrepanţa n-ar mai fi evidentã.

Existã un motiv suplimentar: un student care a ajuns în  strãinãtate, dacã nu vrea sã iroseascã timpul de pomanã, este motivat sã-l foloseascã la maximum. Românul are 3-6 luni, trebuie sã tragã tare, trebuie eventual sã se facã remarcat. De ce ar avea nevoie bãştinaşii sã se facã remarcaţi, tot acolo sunt, în ţara respectivã ? Apoi, studenţii noştri pleacã cu un handicap: imaginea despre ţarã; în momentul în care ajungi în strãinãtate, vrând-nevrînd, devii ambasadorul ţãrii tale. Orice remarcã care se face, ţi se pare cã te vizeazã personal. Dacã, stând la Bucureşti, cineva afirmã " Românii sunt aşa şi aşa...", te doare şi nu te doare; te estompezi în masa mare de români. Dar cînd eşti singur în strãinãtate, parcã te vizeazã direct. ªi ãsta e un motoraş care împinge la performanţe, nu mai zic de situaţiile în care unii intenţioneazã sã rãmânã acolo şi într-un timp foarte scurt trebuie sã probeze o capacitate mult mai mare decât un localnic.. 

19. Credeţi cã acest "motoraş" de care vorbeaţi se aplicã şi profesorilor români faţã de cei strãini?

Ioan Mihãilescu: Dacã intrã în competiţie internaţionalã, da. Din pãcate, unii evitã competiţia internaţionalã. Dar cei care vor sã iasã în arenã, în câmp deschis, trebuie sã facã eforturi...şi m-a mirat cã dupã '90 am vãzut oameni trecuţi de jumãtatea vieţii, cum spunea Dante, care s-au apucat şi au învãţat aproape ca nişte studenţi; colegi de-ai mei, care la 55 de ani, s-au dus într-un program post-doctoral destinat tinerilor în jur de 30 de ani, şi au luat-o de la capãt.

ªi au luat-o bine?

Ioan Mihãilescu: Au luat-o bine.

 

  "Redescopãr cu mare plãcere cã e mult mai bine sã lucrezi cu studenţi decât cu contabile"

20. Referindu-ne la filosofie în contemporaneitate, vedeţi o filosofie mai curând întoarsã asupra ei inseşi, sau o filosofie capabilã de a avea contribuţii în alte ştiinţe sau domenii de cercetare?

Ioan Mihãilescu: Sigur, o filosofie întoarsã asupra ei înseşi înseamnã o filosofie de mare profunzime, dar care se adreseazã  unui numãr mic de iniţiaţi. Or, se pare cã societãtile noastre au devenit foarte pragmatice, nu se mai poate ca filosofii sã nu fie stingheriţi. Bine, n-au dus-o strãlucit din punct de vedere material, nici Kant, nici Fichte, nici Hegel, ei nu erau foarte sãraci, nici nu s-au îmbogãţit de pe urma filosofiei dar, de bine de rãu, aveau o catedrã universitarã şi un salariu onorabil, încât puteau sã trãiascã decent; din salariu Kant îşi permitea sã aibã şi o menajerã şi o casã destul de bunã, ceea ce nu mai este posibil în prezent.   

Cine face aceastã filosofie profundã, o filosofie cu circulaţie restrânsã, pentru iniţiaţi în domeniul filosofiei, are puţinã cãutare. Editorul se va întreba câte exemplare se vând, ori, poate se vinde o carte în câteva zeci de exemplare. Atunci lumea se orienteazã spre o filosofie mai deschisã spre societate, filosofie moralã, filosofie politicã sau, de-a dreptul, intrã într-un fel de pseudo-sociologie, o sociologie fãcutã de filosofi care nu dispun de instrumentele ştiinţifice necesare, ea devenind o eseisticã, în sensul prost al termenului. Eseistica este un gen  filosofic, sociologic şi literar atractiv, ce se adreseazã unui public insuficient de iniţiat. Ea creeazã o impresie de facil, cãci oricine cu un oarecare spirit de observaţie ar putea sã-şi dea cu pãrerea despre toate problemele. Aici cred cã este capcana în care cade popularizarea filosofiei, de a fi accesibilã câtor mai mulţi cititori sau auditori, ceea ce, cu o anumitã facilitate tematicã, metodologicã şi stilisticã poate duce în timp la compromiterea filosofiei şi sociologiei. ªi în sociologie reducţionismul la sondaje este jignitor. Sondajele sunt una dintre tehnici, dar nu sociologia în sine. 

21. Când vorbiţi despre eseisticã sociologicã sau sociologie eseisticã, la cine vã referiti ?

Ioan Mihãilescu: Ca exemplu, e vorba de multitudinea de analişti care apar la televiziune, fugind de la un canal la altul, de la o emisiune la alta, şi care sunt în stare azi sã vorbeascã despre terorismul din Irak, mâine vorbesc despre inundaţii, poimâine despre scãderea natalitãţii, rãspoimâine mai zic ceva şi despre dinamica religiei. De multe ori spun ce publicul aşteaptã sã i se spunã, ce simt ei cã publicul aşteaptã. Dacã e un post mai critic, se lanseazã in criticã. Dacã e un post mai domol, atunci spun pe placul auditoriului. Or, asta nu este o ţinutã intelectualã corectã, iar dupã mine, abuzul de apariţii publice poate sã conducã la notorietate, dar nici într-un caz la creşterea statutului stiinţific. La mine în facultate, termenul de " analist " este utilizat peiorativ. 

22. Renunţaţi, începând cu data de 1 aprilie, la funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie a UB, pentru a face loc, dupã cum spuneaţi, unor " idei noi ". Cãror activitãţi vã veţi dedica în continuare ? Veţi polemiza cu cei care v-au atacat în ultimul timp în diferite ziare ?

Ioan Mihãilescu: Nu, nicidecum. Aceste atacuri sunt micile avataruri ale unei funcţii. În ceea ce priveşte restul întrebãrii, indiferent cât optimism are, omul, când trece de mezzo camino della vita, trebuie sã-şi facã un sumar, şi-şi dã seama cã orice ar face, în spate este mai mult decât înainte. Deşi ne credem longevivi, trebuie sã ne calculãm timpul rãmas în viitor. Oricât de straniu v-ar pãrea acum, te poţi gândi "cât mai am puterea sã scriu?".

Am ales opţiunea de a lucra cu studenţii şi doctoranzii, administraţia acum nu mai mã intereseazã: mi-am jucat rolul, mi-am servit patria şi poporul, îmi pot acum scrie memoriile. Redescopãr cu mare plãcere cã e mult mai bine sã lucrezi cu studenţi decât cu contabile.

23. Aş dori sã vã întreb, cu sincer interes personal, ce aţi sfãtui un student ?

Ioan Mihãilescu: Din câte cred, şi m-am bucurat sã vãd, fiecare trebuie sã încerce sã facã ceva, chiar dacã o face pe cont propriu, sã încerce sã realizeze ceva. Schimbarea cere o aglutinare a intereselor şi nu poţi cere o schimbare de sistem dacã nu te schimbi tu însuţi. Dacã fiecare ar face-o, lucrurile ar fi cu mult mai uşoare.

Altfel ajungi ca în romanul lui Hemingway, în care nu ştii pentru cine bat clopotele. Oare nu bat tocmai pentru mine? "Ce pot face sã-mi salvez sufletul?", aceasta ar putea fi întrebarea. Scuza cã nu se poate, cã este greu trebuie depãşitã, fiecare poate face ceva. 

24. În sfârşit, ce pãrere aveţi despre Gigi Becali?

Ioan Mihãilescu: Nu aş avea... Pot sã vã povestesc totuşi o pãţanie legatã de el. Când Consiliul ştiinţific al unui institut de sondare, la care lucrez şi eu, a primit o comandã pentru un sondaj, i-am fãcut dlui Becali devizul pentru lucrare. Dupã ce s-a uitat pe deviz, ne-a spus cã ar fi interesat de sondaj, dar doar la 20 sau 25 % din preţul estimat de noi. Ne-am separat atunci, am considerat cã domnia-sa nu poate aprecia o activitate de ordin intelectual.  

Însã, este un personaj foarte pitoresc şi are anumite calitãţi. Mizeazã pe faptul cã i se permite orice. Are şi el puncte pe care nu le depãşeşte, atacã întotdeauna pânã la preşedinte (Traian Bãsescu n.r.). ªi-a luat şi câţiva mentori intelectuali...Un om foarte amuzant, dar politica nu se face cu oameni amuzanţi.

 

 

dl prof. dr. Ioan Mihăilescu predă în cadrul Facultăţii de Sociologie sociologia generală, sociologia dreptului, politici sociale europene. A fost decan, prorector, de două ori rector şi, din 2005, Preşedintele CA al Universităţii din Bucureşti. Este cunoscut pentru rolul jucat în reformarea învăţământului superior românesc.
Reporterii îşi mărturisesc recunoştinţa faţă de bunăvoinţa şi timpul petrecut în discuţie.
Interviu de Ruxandra Apetrei şi Marian Călborean (interviu cuprins în broşura "O filosofie, două perspective")

 

 

 

comenteaza acest articol pe Forum