Ediție specială: Filosofie -prestigiu sau popularitate
Prestigiu și popularitate
de Andrei Găitănaru
De fiecare dată când întâlnesc vreun profesor al unei prestigioase facultăți din străinătate remarc, unori până la frapare, disponiblitatea cu care acesta iese în întâmpinarea intereselor interlocutorului. Desigur, există o scară a interesului arătat. Această punere la dispoziție cunoaște variabile de la un profesor la altul. Pot fi depistate chiar diferențe stilistice ale acestei propensiuni de la reprezentanții unei facultatăți, sau universități, la alta. Într-un fel te întâmpină un profesor de la Oxford, versat de-a lungul obișnuitelor ore de tutorial, în alt fel îți răspunde profesorul american, interpelabil aproape în orice fel de context imaginabil, și într-un cu totul alt fel îți răspunde universitarul francez, care se oferă într-un ton mai rezervat, dar care poate fi cu greu oprit atunci câand s-a încălzit și și-a intrat în formă. Italieni și germanii sunt cam la fel, mai distanți la început, dar extrem de joviali și de prietenoși la finalul unei întâlniri care a căpătat, deja, ceva din aerul unei întâlniri familiale cu verii mai îndepărtați.
Desigur, această taxonomie nu este exhaustivă, însă, dincolo de variile excepții, majoritatea covârșitoare a profesorilor manifestă o disponibilitatea aproape congenitală. Exagerând, ca pentru a atrage atenția, vom spune că această dis-poziție este pandant al prestigiului facultății pe care o reprezintă. Nu pot trece cu vederea faptul că am am întânit și pedagogi morocănoși sau “înțepați”, însă figura acestora este mai degrabă o curiozitate excentrică decât o imagine comună. De obicei, acolo unde această “regulă” este afectată de tipul psihologic și morga profesorului, ea este cultivată și exersată. Iar acest efort este vizibil, de la zâmbetul ușor artificial și privirea puțin încordată, pâna la insistența cu care sunt explicate unele chestiuni deja lămurite.
Am schițat această tipologie pentru a sugera faptul că relația dintre popularitatea oricărei forme de învățământ universitar – a învățământului în genere – și prestigiul acesteia nu se lasă a fi gândită din perspectiva unei disjuncții exclusive. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, prestigiul performanțelor unei facultăți este gândit și se manifestă ca o condiție de posibilitate a notorietății acesteia. Meritele profesorilor, calitatea cursurilor și a cercetărilor, recunoașterea performanțelor studenților în cadrul comunităților științifice și culturale, toate acestea, laolată sau fiecare în parte, pot focaliza atenția, au puterea de a emula și, prin aceasta, pot căpăta nimbul în care sunt învăluite modelele pe care nu le putem ocoli.
Cu toate acestea, respectiva relație dintre cei doi termeni dispuși nu se lasă a fi gândită din perspectiva unei echivalențe. Altfel spus, deși s-a tot încercat, popularitatea nu poate fi sublimată în prestigiu. Enormitățile procedurale de care depind facultățile învățământului de stat din România au provocat apariția unei aberații: în afara cazurilor clinice sau “destinale”, admiterea în cadrul unei astfel de instituții reprezintă condiția necesară și suficientă a absolvirii ei.
Însă, cel mai semnificativ simptom al exersatei substituiri a prestigiului cu popularitatea este absența disponibilității. De cele mai multe ori, autentica întâlnire critică dintre profesor și student, cea care justifică în mod esențial spațiul intermedierii pedagogice, este înlocuită fie de o condescendentă adulare a cursanților, fie de o astringentă sancționare apriorică a acestora. Potrivit acestor viziuni, din start, studentul trebuie să fie ori bănuit de genialitate – chiar și atunci când, la absolvire, nu poate scrie o propoziție fără a pune o virgulă între subiect și predicat – ori considerat ca fiind inapt de a înțelege vreodată ceva, fiind, în plus, suspectat că ar urmări să compromită, prin neștiința sa, imaginea profesorului care ar trebui să-l îndrume. În aceste condiții, efectele necesare ale acestor atitudini nu pot fi decat aceleași: profesorii – și facultatea pe care o reprezintă – vor dobândi o popularitate de cele mai multe ori nedorită, dar confundată compensator cu prestigiul și legitimată ca resursă a resentimentului față de inexplicabilul succes al concurentului; studenții vor absolvi facultatea fără a fi metabolizat noțiuni elementare ale domeniului studiat, dar reprezentând, prin aceasta, criza al cărei rezultat sunt.
Desigur, remedierea respectivei situații nu este obligatorie. Spațiul acelei medierii dintre profesor și student ar putea fi, în continuare, neglijat cu obstinație. Profesorii ar puta descuraja subtil și eficient orice interpelare pedagogică, eventual în cadrul unor tutoriale, studenții ar putea pricepe de aici că nu ar fi mare lucru de înțeles, iar facultățile ar putea răsplăti admiterea la facultate cu o diplomă de licență, urmând să acorde la finalul studiilor un fel de vestigiu al foii matricole. În plus, în virtutea unei circularități hermeneutice, cursurile de masterat și de doctorat ar putea relua stăruitor și elocvent expunerile destinate anului întâi de studii, iar, pentru a extinde în mod necesar orizonturile masteranzilor și doctoranzilor, cursurile ar putea căuta absoluta divergență față de tezele acestora. Am putea adăuga și înlocuirea performanței cercetărilor actuale cu amintirea prestigiului de odinioară iar efectul obligatoriu va fi acela a unei inconturnabile mineralizări a gândirii. Evaluarea inversă ar putea fi transformată într-un top al epatărilor profesorale, iar studentului i s-ar putea sugera că dezaprecierea publică a profesorilor ar putea răzbuna notele mici primite din partea acestora, defularea controlată a nemulțumirilor lor fiind, astfel, garantată. Respectarea neabătută a acestor condiții va asigura celebritatea oricărei forme de învățământ, poate chiar popularitatea ei, scoțând-o, însă, în afara oricărei întâlniri cu prestigiul.
comenteaza acest
articol pe
Forum