Cheia pierdută - Ludwig Wittgenstein

 

câteva citate selectate de Lavinia Marin

Pe vremea când frecventa Cercul de la Viena, Wittgenstein obișnuia să le citească celorlalți participanți poezii din marii autori. Ei însă nu înțelegeau de ce făcea el asta – să fie refuzul de a discuta filosofie cu niște ignoranți? Sau o nouă formă de muțenie? Lectura lui poetică era întâmpinată cu o tăcere stânjenitoare. Dar Wittgenstein nu era nici pe departe un om arogant. Explicația stă probabil în altă parte, într-o notiță găsită într-un  carnet de-al său: „Filosofia ar trebui scrisă doar sub formă de poezie". Kant visa să-și matematizeze filosofia, Wittgenstein –putem crede- visa să o poetizeze. Însemnările sale din diferite carnețele au fost adunate în cărți și publicate postum dar ele sunt un labirint pentru cititor. Același gând revine peste zeci de pagini transformat și legătura dintre ele nu se vede. Dar poate că oamenii nu le citesc cum trebuie; poate că o cheie poetică ar descuia acolo unde totul e de neînțeles. În cele ce urmează am încercat o astfel de lectură schimbând ordinea și structura câtorva citate din Însemnări postume [1] –citate ce mi s-au părut legate într-un fel.

 

 

 

Această melodie mi-a venit în minte azi când mă gândeam asupra rolului meu în filosofie: Eu distrug, eu distrug, eu distrug!

 

 

 

1

Mi-e frică adesea de nebunie.

Atunci când cineva se simte pierdut, aceasta e cea mai mare mizerie

pentru că nu poate exista o mizerie mai mare decât aceea

de a trăi de unul singur ca om.

Privește-i pe oameni: unul este otravă pentru celălalt.

Numai un om foarte nefericit are dreptul să aibă milă de un altul.

Eu distrug, eu distrug, eu distrug!

 

2

Nebunia nu trebuie privită ca o boală; de ce nu ca o schimbare bruscă a caracterului?

Este greu să te înțelegi pe tine însuți.

În timpul vieții suntem înconjurați mereu de moarte; tot așa sănătatea intelectului e înconjurată de nebunie.

Uneori vezi idei așa cum vede astronomul lumi de stele în depărtare.

E ca și cum m-aș fi rătăcit și aș întreba pe cineva despre drumul spre casă.

Cât de greu îmi este să văd ceea ce stă exact în fața ochilor mei!

Eu distrug, eu distrug, eu distrug!

 

3

În nebunie lacătul nu e distrus, ci înlocuit.

Vechea cheie nu-l mai poate descuia, dar una nouă ar putea.

Astfel o cheie poate sta pentru vecie acolo unde a pus-o meșterul

și să nu fie folosită niciodată pentru a deschide încuietoarea pentru care a fost creată.

- Totul se plătește, cred.

- Și cu ce se plătește pentru gânduri?

- Cu curaj , așa cred.

Nu pot să îngenunchez pentru a mă ruga-genunchii mei sunt înțepeniți.

Mi-e teamă de destrămarea mea dacă aș deveni moale.

Eu distrug, eu distrug, eu distrug!

 

4

Într-o singură zi pot fi trăite toate grozăviile iadului, e destul timp pentru aceasta.

În Evanghelii - așa mi se pare - totul este mai umil și mai simplu.

Acolo sunt colibe;

la Pavel o biserică.

Acolo toți oamenii sunt egali

și Dumnezeu însuși este om;

la Pavel există ceva de felul unei ierarhii,

demnități și slujbe.

Lasă-ne să fim umani!

 

 

 [1] Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume(1914 - 1951),ed. Humanitas, 1995 (pag. 51, 58, 66, 72, 81, 89, 93, 104, 105, 107, 109, 162)

 

comenteaza acest articol pe Forum