Cronică de teatru
Cu ochii larg deschiși în MOLLY SWEENEY
de Alina Panaitov
La mijlocul lunii februarie, teatrul Bulandra a lansat la apă premiera piesei "Molly Sweeney", cea dintîi montare națională după unul din textele irlandezului Brian Friel, un alt proiect după "Dancing in Lughnasa" de același autor aflîndu-se în desfășurare la Teatrul Național. Molly Sweeney este însă de departe cel mai răsunător succes al dramaturgului contemporan în parte pentru că acesta și-a asumat pe lângă sarcina de scenarist, și pe cea de regizor a primei montări care a avut loc în 1994 în Irlanda.
Șpilul piesei este pe cît de vechi pe atît de valoros. Molley Sweeney (Lelia Ciobotariu) își pierde vederea la aproximativ 10 luni datorită unui soi de cataractă avansată, mult prea devreme pentru a avea timp să își însușească noțiunile de culoare sau lumină. Tatăl este cel care educă celelalte simțuri ale lui Molly, supunând-o la diferite examene de recunoaștere a florilor și a altor obiecte din grădina casei. Ea îsi însușeste de la denumiri științifice ale plantelor pînă la caracteristicile și precauțiile ce trebuie luate astfel încât la 41 de ani își depășește aproape total handicapul și își duce viața printre umbrele dragi. Situația se schimbă în momentul în care îl întalnește pe Frank ( Șerban Pavlu), un autodidact de un entuziasm uimitor vis-à-vis de proiecte trăznite precum creșterea caprelor iraniene pentru cașcaval sau studierea imunitații albinelor din Africa. Acesta găsește în Molly o noua provocare și imediat după căsătoria lor, cere opinia domnului Rice (Victor Rebengiuc), un fost oftalmolog ilustru care după ce este părăsit de soție, caută sensul fiecărei zile pe fundul sticlei. Vindecarea lui Molly devine o nouă expediție năstrușnică pentru Frank și o posibilitate de reabilitare profesională pentru ratatul doctor Rice și ca urmare ambii o conving să se supună unei operații de redare a vederii. Deși pe deplin împăcată cu condiția ei și timorată de gîndul unei schimbări radicale, cedează în fața entuziasmului celor doi.
Intervenția decurge foarte bine și pentru prima oară Molly distinge
umbre și culori, vede chipul soțului și al prietenilor însă nu se
poate obișnui cu noua realitate și își pierde mințile datorită unui
sindrom al "vederii oarbe" sau incapacitatea de a conceptualiza ceea
ce se prezintă vederii. Este internată la același spital de
psihiatrie ca si mama ei, Frank pleacă în Abisinia ca un Don Quijote
al idealurilor mărunte iar doctorul Rice sesizează în sfîrșit
greșeala umană a reușitei profesionale.
Dacă Șerban Pavlu și mai ales Victor Rebengiuc sunt "intimi" al publicului, pentru Lelia Ciobotariu rolul lui Molly Sweneey este cea mai bună recomandare. Voluptatea cu care își scufundă degetele în acvariu și apăsarea piciorului desculț pe podeaua din lemn asigură credibilitatea unui personaj sincer îndragostit de zgomote, arome și consistențe. Privirea pierdută nu opacizează tipicul instanței ci intensifică fascinația pentru gesturile tremurânde și pentru monologul unei gurmande a senzațiilor discrete.
Viziunea lui Alexandru Dabija urmează linia lui Friel astfel încât rememorarea întîmplărilor face ca povestea să nu treacă live nici prin fața ochilor personajelor nici a spectatorilor. Imaginea nu se fixează pe retină ci se compune aluvionar, cinetic, în spatele ei prin încrucișarea celor trei versiuni a unei singure istorii. Poate că Dabija mizează prea tare pe acestă latență a mesajului și nu se ocupă suficient de o încordare suplimentară a resortului înterpretarii cu armonia sonoră și formele ce populează lumea comfortabilă a nevăzătorului.
În decorul lui Andu Dumirescu personajele nu interacționează ci sunt prinse în rame diferite. Victor Rebengiuc dă glas frămîntărilor lui Rice într-o cameră dezordonată în care piesa vedetă este sticla de whiskey. În propria-i locuință, Molly vorbește cu afecțiune despre efervescența naivă a soțului în timp ce se dedică rearanjării constante a scaunelor, activitate care nu o plictisește cîtuși de puțin, în timp ce Frank este captivat la intervale de panoul publicitar dintr-o stație de așteptare. Ca urmare nu există un impact la nivelul ipostazelor, ci o dramă a semnificației unice care decantează în conștiința publicului: aceea a pierderii misterului umbrelor în favoarea unei lumini căreia îi pot rezista doar cei cu valvele sensibilitații semi-închise. Avîndu-le pe toate larg deschise, Molly este copleșită de multitudinea percepțiilor pînă cînd neutralizîndu-se reciproc, acestea îi deșertizează mintea.
Rezultatul ridică o problemă îndelung exploatată artistic și uman, anume: cine sunt de fapt orbii? Pentru a judeca trebuie fie să închidem ochii și să savurăm deliciul suprafețelor asemeni personajului principal, fie să focalizăm jocul de alb și negru din wallpaper-ul scenic de-a lungul căruia "oarba" pendulează ca o pată de culoare printre pigmenți ai realității și ai imaginației.
Dacă rătăciți pe acestă tablă de șah, uitați să aplaudați, în mod sigur vă veți aminti mai tîrziu să o faceți.
"Molly Sweeney" de Brian Friel
- regia: Alexandru Dabija
- scenografia: Andu Dumitrescu
- cu: Lelia Ciobotariu, Victor Rebengiuc, Șerban Pavlu
comenteaza acest articol pe Forum
Alte articole de același autor: