muzică despre muzică
de Victor Stütz
Frank
Zappa – Joe's Garage (1979)
Pentru mine acest album are o poveste frumoasă. Aveam 7 ani și
m-am oprit la o tarabă cu casete a unui nene cam ciudat. M-am
uitat la casete și am izbucnit: Uite-l pe Zappa! Nenea a fost
oarecum șocat, m-a lăudat și mi-a făcut cadou albumul. De-atunci
am avut o relație de afaceri foarte bună.
Aici Zappa face misto de operele rock, de rockeri, de rock. Este
o parodie crunta la lucrările "cu miez" ale trupelor pe care le
considerăm noi "pentru intelectuali". De fapt, toate floyd-urile
si who-urile ce nu sunt decat o joacă stupidă de copii. Zappa a
ironizat întotdeauna tot ce a prins, de la muzicile cele mai
complexe pana la onomastică și societatea americană (fiind
pionier în domeniu), foarte critic și întotdeauna genial.
În Garaju lu Joe se întamplă tot felul de minunății. Zappa baga
niște chitară de-aia extrem de inteligentă, doar e tăticu' lu'
Steve Vai iar V.Colaiuta bate cu un fler și o abilitate de-ți
vine să te mai gîndești dacă-ți place mai mult Bozio. Nu muzica
este în prim plan, ci povestea trupei amărîte de rock, care
crește și ajunge să aibă grupies și tot. Zappa ilustrează la
clapă dînd nota de fantastic (normal) iar o curvă proastă își
transformă vocea de gîscă într-una de divă și spune: Information
is Not knowledge, Knowledge is Not wisdom, Wisdom is not truth,
Truth is not beauty, Beauty is not love, Love is not music,
Music is the best...
Wisdom is the domain, Of the wis (which is extinct). Beauty is a
french Phonetic corruption Of a short cloth Neck ornament
Currently in Resurgence...
V-ați prins că face mișto de voi toți, nu?
Talking Heads – Remain In The Light (1980)
Albumul este al treillea în suita colaborărilor cu Brian Eno, și
este extrem de bine lucrat, produs impecabil de acesta, care a
lucrat întotdeauna numai cu mari meseriași, iar Talking Heads
i-au dat exact ceea ce-și dorea. Byrne este genial. Cred că este
un om foarte nebun. Îmi amintește puțin de cretinoidul ăla de
Brian Ferry, însă este mult mai energic, dracu, se produc în
epoca postpunk - postdisco, unde totul era despre muzica de
dinainte. Ritmurile sunt un melanj de Africa și America de Sud,
scenele vocale sunt lungi, aerate, foarte melodioase, ca niște
incantații amerindiene, Byrne mușcă cu stil la fiecare cuvînt,
la fiecare idee, da, e o muzică de idei, iar Belew la chitară (a
cîntat cu Bowie, cu Zappa, are ce pune la Resume) spintecă tot,
afară de odele pe care le ilustrează din voce (backing-vocal).
Basul prevestește ceva rău și, brusc, albumul devine foarte
întunecat. Meditativ, greu, ca o litanie. Eno se joacă
(arăbisme, nebunii) iar Byrne este apocaliptic. Atmosferă. Din
chitară ies sunete lungi, nu chinuitoare sau oak-uri a la
Hendrix, a la soul. Pasaje descriptive.
Albumul cere resurse, nu-l asculta dacă n-ai, dacă nu ești făcut
pentru a urmari un discurs. Remain in the Light este discurs
T.
Rex – Electric Warrior (1971)
Mark Bolan nu este privit ca un erou. Dacă ne-ntrebam "whatever
happened to the heroes? sau " whatever ...heroes, all the
shakespeareoes...? ""? poate îl băgam și pe el în categoria
asta, dar nu cred că este cazul, mi se pare că avem inflație de
eroi în muzică, iar Bolan stă bine acolo unde este. EW este
despre muzica vremii, inteligent construit pe rețeta hippie, cu
deschideri evidente spre new wave și punk, dracu, e glam rock!
Cred că Bolan exagerează intentionat accentuând partea hippie,
versurile obsedante despre paradis și sex (simultane), despre
copiii nefericiți ce vor fi fericiți împreună pentru totdeauna
-ne-ar face sa rîdem, dacă vocea nu ar suna tragic, în atîrnarea
ei, și în urletele gen Iggy Pop. Avem pe album și R&B și blues,
Bolan este rafinat și inteligent, nu putea oricine să fie
concurentul și prietenul lui Bowie (care, by the way, mi se pare
că nu a fost niciodată mai bun decît în anii '90), are și
vocația hit-urilor, a pieselor făcute să rămînă în istorie, să
stea alții și să facă cover-uri după ele (gen " Get It On " –
cel mai tare cover pare cel de Blondie).
Albumul este simplu, prinde, cu ritmuri de începuturi de
rock&roll, cu chitară caldă, cu stări pseudo-psihedelice și,
fiind glam, bineînțeles, cu o teatralitate dandy zic, de care nu
te prinzi dacă e pe bune sau e la mișto. Oricum, voi v-ați prins
fiindcă v-am zis eu: e DANDY!
The
Cream – Wheels Of Fire (1968)
De ce e ăsta despre muzică? Fiindcă trupa asta a inventat
muzica! Cream este DUMNEZEU!!! Așa zicea un zid englezesc prin
anii '60: "Clapton is God". Face-o Zappa cît o face mișto de
nenea "Clapston" dar băiatu', avea pe vremea aia 20 de ani, a
inventat tot ce ține de chitara electrică, și, împreună cu Bruce
și Baker, au făcut Cream. Cream e DUMNEZEU!
Trebuie să amintesc (ha!) că băieții nu se suportă între ei.
Bruce și cu Baker erau, cam la 35 de ani, cei mai tari pe felia
lor, iar Clapton " începător ". Comunicare nu exista, nici pe
scenă, nici cu publicul, hipioții stăteau liniștiți pe scaunele
lor si ascultau. Pe aștia îi aduceau tîrîș și ii propteau pe
scenă. Apoi, după acomodare, începea nebunia. Este greu să
asculți instrumentele în același timp (și sunt doar 3!), trebuie
să le iei cîte două, să le simți violența, energia. Basul lui
Bruce are un sound de motor rusesc, controlat la perfecțiune,
face solo tot timpul, se joacă și violează în acelasi timp ; mai
are și voce și muzicuță. Baker a bătut altfel la tobe. A făcut
el ceva cu tumurile. Are un balans de tobar negru. Slowhand e
epustuflant! Ascultați intrarea în solo de pe Crossroads. E
magistrală, cea mai impetuoasă manifestare din istoria rockului.
Albumul preia standarde de la ăi bătrîni și face noua muzică. E
imposibil sa nu știți piesele. Mai ascultați, oricum. A! Theo,
ai dreptate, Clapton e mai bun decat Hendrix!
comenteaza
acest articol
pe Forum
Alte articole de același autor: