Literatură și arte

 
EDGE OF TWILIGHT

de Paul Mihalache


    Învățătoarea se plimba prin fața băncilor, așteptând să facem liniște. Carmen, este ultima oară când te rog: Vino cu mine! Fetița își așeză încet mâna peste mâna mea. Carmen, dacă acum plec fără tine… Plângea încet, cu fața aproape lipită de geam. Liniște! și începu să agite prin aer rigla groasă de lemn. Te rog, cel puțin vorbește cu mine! Da-mi măcar un motiv concret! Bine, și acum să-mi spuneți cine a fost. Oricum voi afla, dar dacă cineva știe care-i vinovatul și nu-mi spune chiar în acest moment, își va primi pedeapsa la mine în cabinet! și ultima silabă fu întărită de o lovitură cu rigla peste banca lui Robert. De ce dracului nu vrei sa vorbești?! Am făcut un pas spre ușă, și atunci ea întoarse capul spre mine. I-am mângâiat mâna și i-am șoptit că nu trebuie să-ți fie frică, te voi apăra eu. M-am oprit și am privit-o în ochi, însă ea, privind spre mine, privea în gol. Știam ce va urma, dar îmi era imposibil să mai fac vreun pas. Sunt cinci ani de când te rog să ieși dracului din blestemata asta de casă! De ce oare nu mă puteam stăpâni și țipam ca un descreierat, când, odată plecat, oricum nu aveam s-o mai văd vreodată? Tremura toată, iar mâna ei de copil mă strângea atât de tare. Începu să plângă. Învățătoarea își îndreptă privirile spre noi. Te voi apăra eu. Mi-am dat jos geanta de pe umăr și mi-am aprins o țigară. Flacăra brichetei pâlpâi discordant cu semiîntunericul din încăpere – păreau două lumi atât de diferite, două lumi care nu se pot întâlni pentru mai mult de o clipă, iar singura dovadă a intersectării lor accidentale ramase, atât de impalpabilă, aproape halucinantă, o perdea obscură de fum. Tremura spasmodic și era evident că învățătoarea avea să o observe imediat.

De ce dracului nu tace odată?! Dacă ar înceta cu discursurile lui crispate și pretențioase, dacă pur și simplu m-ar lua în brațe, m-ar strânge de mână, mi-ar zice că voi avea grijă de tine, te voi apăra eu, l-aș urma oriunde. Așa nu pot, simt că pur și simplu nu pot nici măcar să-i vorbesc. Idiotule!

Draga mea, hai să vorbim ca doi oameni maturi, să discutăm rațional, să analizăm situația și să vedem care sunt soluțiile optime. Să gândim logic.

Auzi, să-mi găsesc eu ochelarii călcați în picioare, și cana de ceai plină cu râme… Va plăti scump scorpia aia mică. Purcica dracului! am mirosit eu de la început cu cine am de-a face…

Învățătoarea era la un metru de banca noastră, privindu-ne atent, dar încă nu ne adresase nici un cuvânt. Ridică-te. Ridicați-vă amândoi. Hai să ne calmăm mai întâi. Te rog, nu mai plânge. Uite, știm amândoi că starea de angoasă poate… Oprește-te! Pentru numele lui Dumnezeu, oprește-te odată! și fața i se congestionă, iar hohotele isterice luară locul plânsului liniștit – lacrimi fără nici o expresie; un mort care lăcrimează. Se desprinse din mâna mea și fugi spre ușă, însă, agățându-și piciorul în marginea băncii, căzu cu fața în jos. Nu mai e nevoie de nici o lămurire, iar pedeapsa va fi un exemplu pentru toți. Trebuie să vă învețe cineva ce înseamnă respectul, n-a băgat nimeni frica-n voi, nătărăilor?! Vă educ eu, fir-ați ai dracu' să vă ia! și se apropie cu mâna încordată, pregătită să lovească trupul tremurând, rămas în așteptare cu fața în jos, neîndrăznind să privească. Idiotule! Draga mea, niciodată nu mă asculți până la capăt. Dacă nu cunoști premisele…Ești un idiot. M-am ridicat din bancă și m-am întins deasupra ei, acoperindu-i corpul crispat cu al meu. Tremuram la fel de tare ca ea. Învățătoarea urlă, dar nu am putut distinge nici un cuvânt – doar urletul și am simțit pe spate prima lovitură. Te iubesc, i-am șoptit, apoi a urmat cea de-a doua. În acest caz nu mai avem ce discuta. Singură nu ai fost în stare să faci niciodată nimic, iar, mai nou, nu-i lași nici pe ceilalți să te ajute. Idiotule! Bine, să văd cum te vei descurca de acum fără mine. M-am ridicat de pe scaun și umbra mea îi acoperise corpul congestionat așa cum se ghemuise pe fotoliul din dreptul ferestrei și nu puteam să-i mai văd fața. Te iubesc, Carmen și urmă încă o lovitură. Nu îi vedeam fața dar știam că plânge și zâmbește în același timp.

 

comenteaza acest articol pe Forum 


Alte articole de același autor:

Foamea de cultură (nr. 1)

Extraordinarele aventuri ale celor 2 sau 3 pui de elefant într-o noapte de sabbat (nr. 1)

Despre cenaclu (nr. 2)

Amigos Poncho (nr. 2)

Trei morți (nr. 3)

Dream Theater (nr. 3)

Groapa timpului pierdut (nr. 4)

Institutul Mondial de Tracologie (nr. 5)

Schemă de film american (nr. 6)