Eseu:

Vulgaritatea în cultura poporului român

de Elisabeta Turmac
( text selectat în urma cursului de Cultură politică )

    Există vulgaritate? Este românul vulgar?
Nu te poţi război cu propria natură. Mai exact, singura şansă de a domina este să o asumi. Integral-nu e rentabil şi nici cinstit- să-ţi faci un portret public cosmetizat. Mai devreme sau mai târziu, solemnităţile contrafăcute şi purismele demagogice se destramă şi te fac de râs. Fireşte că nu e recomandabil să fii impudic, să arăţi fiecare centimă din slăbiciunea proprie sau să ieşi în piaţă cu lucruri care sunt, prin natura lor, private. Pe de altă parte nu e bine să mergi cu discreţia până la duplicitate. Cei care, la dineurile oficiale, afectează cumpătarea, pentru a se îndopa apocaliptic în faţa frigiderului de acasă, îmi sunt suspecţi, ca şi cei care fac amor pe întuneric sau visează noaptea, într-o solitară concupiscenţă, la tot ceea ce şi-au refuzat peste zi. Înţeleg, fireşte să asigur maxima coerenţă posibilă între fiinţa mea intimă şi cea socială, să nu-mi ascund umbra sub preş.
    Vicii. Toţi avem vicii. Că citeşti cărţi într-o bibliotecă la Harvard sau că tragi pe nas, se numeşte tot viciu. Vicii recunoscute şi vicii dezaprobate. Fiecare are reţeta lui existenţială, fiecare dintre noi trăieşte în propria-i lume. De ce spun toate acestea eu, din perplexitate faţă de lumea de ieri şi de azi. Dar cum arată lumea din jur, scena noastră politică, publicaţiile, talk-show-rile la care unii din puriştii de azi, de ieri, de mâine nu ezită să participe? Nu se prostituează, zi de zi, principiile, idealurile, cuvintele? Întoarce-te la cultură omule. Dar unde a fost el până acum? Şi unde a fost înainte? Se află el cumva în altă parte decât acolo unde îi este natura umană? Face parte vulgaritatea din concentraţia oxigenului pe care îl respirăm? Vulgaritatea este ceva care se află pe buzele tuturor dar la care nimeni nu cugetă vreodată? Tot ceea ce voi face este o încercare de a contura câteva idei despre vulgaritate. Există sau nu ea în cultura poporului român? Fireşte că da, am fi tentaţi cu toţii să spunem. Dar cred că astfel am fi cruzi şi neatenţi în privinţa localizării ei. Spun încercare pentru că mi se pare necinstit să plasez discursul la altă scară.
    Toate acestea prind corp în viaţa spectaculoasă a destinului fiecărui individ uman iresponsabil de el. Totul se trăieşte şi nu ştiu dacă avem dreptul să comentăm totul, pentru că, să nu uităm, nici noi nu suntem perfecţi, şi noi avem mizeriile noastre sufleteşti. Adevăratele probleme morale, nu sunt acelea pe care ţi le pui cu creionul în mână, în destinderea responsabilă a contemplării şi analizării, ci acelea care ţi se pun, care apar imprevizibil cu violenţă. Unii au nevoie de ghidaj, de a trăi prin delegaţie şi de aceea transferă asupra altuia responsabilitatea propriilor greşeli. Nu este eticul o referinţă contrară a fiecăruia? Ce faci când apar situaţiile limită, iar eticul se impune cu obligativitate? ....

    Sub mască crezi că nu poate citi nimeni. Amăgiri, în situaţii limită se vede stereotipia socială cea mai fadă. De foarte multe ori nu percepem vulgaritatea decât de la nivelul scandalosului în sus. Până la acel nivel, totul ni se pare oarecum în regulă, şi ca atare, în afara oricărui interes şi a oricăror discuţii.
    Strict vorbind, deriva morală de fiecare zi nu constă într-o acumulare dementă de păcate strigătoare la cer. Nu omuciderea, sodomia, asuprirea copiilor sunt materia primă a vulgarităţii cotidiene; nu păcatele strigătoare la cer - ele tind adesea să se înscrie în sfera patologicului decât în cea a vinii. Crima lui Raskolnikov pluteşte ca mai toate crimele dostoievskiene- undeva între muribund şi religios. Mult mai elocventă din unghi etic mi se pare imoralitatea personajelor lui Gogol, demonismul lui plat, monstruozitatea incoloră a sufletelor adormite. Am fi tentaţi să spunem că doar omul mediocru e vulgar. Tocmai acesta e păcatul lui de moarte, cel care îl scuteşte de atacul comunităţii şi de tresărirea conştiinţei proprii. Caracterizat şi văzut doar prin ceea ce omite, decât prin faptul comis, invulnerabil, liniştit în gesturile şi expresivitatea sa, omul mediocru e depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale. Şi el există în fiecare din noi. Nu e politicos, rezervat, educat, manierat, nu e nici măcar atent. Aceasta nici măcar e problema centrală. Marcat de această incapacitate, omul se face vinovat nu de răul la care e constrâns (de împrejurări aspre, spaime necontrolate şi alte asemenea), ci pentru răul la care consimte neconstrîns. Ipocritul confundă morala cu discreţia. Drama lui nu e că se simte mereu îndemnat să greşească, ci că nu-şi poate camufla perfect greşeala.
    Niciodată în istoria omenirii practicile sexuale nu au fost tăinuite. Au fost perioade când oamenii nu prea vorbeau despre acest lucru deoarece era considerat pudic. Dar au existat şi perioade- epoca victoriană- când practicile sexuale nu prea erau tăinuite, cuvintele erau rostite fără excesivă pudoare, iar faptele nu prea aveau nevoia de perdea. Gesturile pe faţă, vorbele spuse direct, obscenităţi vizibile, anatomii dezgolite ş.a.m.d. Fără a sta prea mult pe gânduri şi astâzi este la fel. Şi cum s-ar putea ca lucrurile să stea altfel? Explicaţiile ar fi că, dacă reprimarea a fost, începând cu perioada clasică, modalitatea esenţială de legătură dintre putere, cunoaştere şi sexualitate, nu putem scăpa de acest jug decât plătind un preţ considerabil: ar trebui o abolire a interdicţiilor, o violare a legilor, o reacordare a locului cuvenit plăcerii în real, dar şi o economie nouă în cadrul mecanismului plăcerii, pentru că şi cea mai mică scânteie de adevăr are o condiţionare politică. Nu putem aştepta astfel de efecte nici de la practica medicală, nici de la un discurs teoretic chiar dacă el ar fi riguros. După sute de ani de exprimare neînfrînată, putem face să coincidă apariţia reprimării cu dezvoltarea Capitalismului. Dar discursul despre sex a fost mai degrabă multiplicat decât rarefiat; chiar dacă a purtat cu el interdicţii şi prohibiţii în moduri decisive, a asigurat consolidarea şi implantarea unei întregi sexualităţi disparate- ceea ce înseamnă că toate acestea nu au jucat în esenţă decât un rol de apărare. Nu ar trebui oare să ne punem întrebarea: de ce este sexul atât de secret? Care este acea forţă care atâta vreme l-a redus la tăcere şi care abia de curând şi-a slăbit strânsoarea, permiţându-ne poate să-i punem întrebări? În povestirea sa, Diderot spune că geniul cel bun, Cucufa, descoperă pe fundul buzunarului său, printre câteva nimicuri- grăunţe sfinţite, mici podoabe din plumb şi bomboane mucegăite- un minuscul inel de argint căruia, dacă i se răsuceşte piatra, face să vorbească organele genitale întâlnite în cale. El îi dăruieşte inelul sultanului curios. Iar nouă nu ne rămâne decât să aflăm care inel miraculos ne oferă o atare putere, în degetul cărui sultan a fost el aşezat, şi ce joc de putere ne îngăduie ori presupune el, şi cum se face că fiecare dintre noi a putut să devină în raport cu propriul sex şi cu cel al celorlalţi un sultan atent şi imprudent.
    Nu e nevoie decât să urci într-un troleibuz sau tramvai ca să auzi că ,,nu mai e cum era odată". Şi nu ştiu dacă acei oameni în vârstă, ,,preocupaţi" de educaţia defectuoasă a tineretului au în vedere şi big heat-ul. Dar, dacă aşa stau lucrurile, nu-mi rămâne decât să mă înclin respectos în faţa perspicacităţii lor fără cusur. Sau e de ajuns să priveşti cu un dram de atenţie în curtea MTV-ului ca să observi că tam-tam-ul mediatic, dichisit cu surle şi trâmbiţe, premii cu duiumul şi loc asigurat în heavy-rotation, din jurul unor Prodigy sau a unui Fat Boy Slim, s-a diminuat în ultimii ani până la o ignorare cvasitotală. Muzica contemporană şi eleganţa- este să ridici uşor din umeri (un gest prea apăsat nu ar fi tocmai de bun gust) şi să murmuri cu o strâmbătură vagă (mimica exagerată nu face casă bună cu pretenţiile de finesse) că în mod clar nu au nici în clin nici în mânecă ( dar nici cu muzica). Stilul, graţia, eleganţa au luat-o de ceva timp la picior din spaţiul ultraformatat, pre(a) fabricat, populat de ,,vedete" scoase pe banda rulantă şi înlocuite imediat după ,,15 minute de glorie", pe cât de strălucitoare pe atât de găunoase. Doamne, ce uşoară e muzica uşoară! Stilul nu e în haine şi nici în poze, ci în felul cum le porţi şi în atitudinea care spune că eşti exact cine, cum şi unde vrei să fii.
    Mizerii. Ziariştii vânează numai mizerii, inventează cele mai ticăloase mizerii, după care te somează să le comentezi, să răspunzi la cele mai puturoase întrebări. Tot ceea ce ei ne oferă noi de fapt cerem involuntar. Trăim într-o lume pestriţă iar bogăţia noastră este jegul lustruit al oricărei societăţi în schimbare. Trebuie să fi spiritual, să minţi frumos, persuasiv, inocent, să zâmbeşti dulce, derutat să spui bancuri, să fii acid, să tachinezi, aluziv, spumos, caustic, dar niciodată să nu spui ce gândeşti. Nu a existat şi nu există onoare, trebuie să faci rolul bine, dacă nu vrei să vină alţii peste tine la putere şi să-ţi dea munca de jos, cea urât mirositoare.
    Revenind la întrebarea de la începutul articolului: există vulgaritate? Este românul vulgar? Îl caracterizează aceasta numai pe el? Când nu s-a născut poet, românul s-a născut greşit şi acest început îl urmăreşte vrea nu vrea, toată viaţa. Puţin îi pasă înnecatului dacă e scos din apă agăţat de un odgon sau de un pai. El se agaţă de orice. Suntem noi într-o situaţie mai bună decât înnecatul? Avem timp să ne alegem salvarea? Trebuie să ne agăţăm de orice şi să ieşim la liman. Dacă economia nu funcţionează bine, politica va sfârşi prin a distribui sărăcie, foamete, crime şi revolte sociale. Boala care ne macină ţine de proasta noastră aşezare în existenţă: confuzia şi inconsistenţa morală. Trăim prea mult sub semnul a lui A AVEA şi prea puţin sub semnul lui A FI. Forţăm ordinea firească a lucrurilor pe patul procustian al ideilor şi capriciilor noastre, subminând sistematic temeiurile eterne ale existenţei umane iar apoi ne mirăm că lumea în loc să se prefacă în Paradis, aduce tot mai mult a Infern. Pun pariu, sunt ferm convinsă că nu există oameni vulgari şi oameni nonvulgari (ca să spun aşa). Dacă printr-un experiment, îl iei pe prinţul William (viitorul moştenitor al coroanei Marii Britanii), care e obişnuit cu viaţa comodă, sigură, confortabilă, fără grija zilei de mâine, e un om educat, rasat, stilat, studiat şi îl pui să trăiască două luni (deşi cred că sunt prea dură) viaţa unui aurolac (ne abţinem să îl mai caracterizăm, să îi facem biografia, studii, idei, visuri etc.), şi pe aurolac să trăiască viaţa prinţului moştenitor,(aurolacului i s-ar da o slujbă bună la birou, casa prinţului, etc.), sunt convinsă, aşa cum spuneam, că după aceste două luni de schimb de ,,experienţă a vieţii" nu s-ar mai putea spune care este om şi care este aurolac (ale cărui drepturi nu se citesc nici nu există ce să se citească- este bătut, arestat, acuzat, neascultat, nu e privit ca om, ci ca animal). Făcându-se abstracţie de nume şi de rang, prinţul ar deveni vulgar, iar aurolacul un om stilat. Vreau să spun că vulgaritatea este în natura omului, iar atunci când se simte încolţit, privat de drepturile minime de ajutor pentru a supravieţui devine agresiv, corupt, vulgar, penibil, jalnic, mizer, incapabil şi nedemn de a purta definiţia de om.

BIBLIOGRAFIE:
1. OLIMPIAN UNGHEREA- CLUBUL COCOŞAŢILOR, Editura Omega, Bucureşti, 2000
2. MICHEL FOUCAULT- ISTORIA SEXUALITĂŢII, Editura de Vest, Timişoara,1995