Schemă de film american
de Paul Mihalache, paul_mihalache@yahoo.com
Eroul: poate fi un poliţist
de obicei al dracului de bun, însă cu ceva probleme cu şefii sau
un infractor nevinovat -ori a omorât ca să-şi salveze familia,
ori i se pune în seamă un delict pe care nu l-a săvârşit-
oricum, e un singuratic, are o personalitate foarte puternică,
ceva vicii nevinovate, mai mult simpatice (fumează mult, bea ori
a băut mult, s-a lăsat, însă prins în vârtejul evenimentelor pe
care le prezintă filmul, se apucă din nou). De obicei a fost
însurat, dar a fost părăsit, sau soţia i-a murit într-un
accident ori altceva, oricum, un eveniment l-a marcat profund,
l-a făcut un însingurat care nu mai crede în oameni dar crede în
valorile morale deşi cei din jur nu-l văd aşa (nici nu-i lasă să
vadă, pentru că nu vrea să i se ştie adevărata faţă).
Numele: John sau Bill sau Frank trebuie neapărat să fie un
nume simplu şi mai cu seamă foarte răspândit, astfel încât să
coincidă cu al cât mai multor (tele)spectatori care urmăresc
filmul cu popcornul la gură, refulându-şi existenţele banale cu
fantazii de capă şi spadă are să vadă toată lumea de ce-i în
stare Jake, are să vadă şi Mary, care îşi pune bigudiuri în faţa
mea sau pur şi simplu nu mă bagă în seamă, pe mine, cel pe care
îl aşteaptă cu nerăbdare, fremătânde, curbele voluptoase ale
blondei de pe ecran, are să vadă şi şeful de la service-ul unde
lucrez că greşeşte când îmi face scandal că n-am vulcanizat ca
lumea cauciucurile rablei băcanului, ca şi cum talentele mele
nemaipomenite, incomensurabile (deşi ascunse, încă) trebuie
irosite pe vulcanizări şi calibrări de rable!
Dintr-odată, în cursul monoton al vieţii sale, intervine
ceva: dă peste un secret cutremurător, e martor la ceva la care
n-ar trebui să fie, în fine, ceva, ce mai! şi se trezeşte pe cap
fie cu o gaşcă de mafioţi, fie de poliţişti corupţi (oare există
şi necorupţi???) (eventual agenţi F.B.I. sau C.I.A., dar la fel
de corupţi), agenţi K.G.B., extratereştri care vor să distrugă
lumea sau cel puţin să pună stăpânire pe ea sau oameni ori
roboţi veniţi din viitor ca să schimbe cursul istoriei sau ca
să-l împiedice să se schimbe... dar asta n-are nici o
importanţă, e ca într-o reţetă a restaurantului din colţ... cum
care restaurant?! Restaurantul de la colţul uliţei principale
din Afumaţii din Deal, sau de la colţul străzii Sapienţei ori
Patienţii dintr-un cartier ieşean, clujean, bucureştean, sau de
la colţul unei X Street sau Strasse sau Rue cumva ori La Strada
altcumva, important e că dacă lipseşte parmezanul pentru pizza
sau paste, poţi pune şi telemea, ce dracu'!, proştii oricum nu
vede! Dar cum spuneam, monotonul curs al vieţii eroului nostru e
vălmăşit de-o bombă care-i aruncă în aer automobilul jerpelit
sau garsoniera în care ciorapii murdari stau în chiuvetă,
lucrurile sunt azvârlite unde se nimereşte - garsoniera lui unde
nimeni în afară de el nu mai călcase de mult... Mare pagubă! o
să spuneţi, o bombă nu-i putea răvăşi mai mult lucrurile, da,
dar chestia e că doar întâmplător el scapă să nu fie împrăştiat
asemenea ciorapilor, chiloţilor şi sticlelor din garsonieră...
De regulă al şaselea (al zecelea?) simţ îl avertizează - puţin
cam târziu, e drept, totuşi la timp! zboară prin geam şi scapă
plin de funingine şi cu unele răni nu foarte grave, foarte
necesare pentru a-i fi ulterior îngrijite de o femeie frumoasă,
pe care, atât de întâmplător! o întâlneşte după dezastru...
Rămas pe drumuri, plin de sânge, trebuie să se îndepărteze cât
mai repede pe moment, şi doar nu poate lua metroul, tramvaiul
sau un taxi în halul în care arată; şi-atunci sare în prima
maşină oprită la stop, unde, ce naiba! nu vă aşteptaţi sa fie
nici o babă, nici un banal vânzător de electrocasnice sau vreun
poştaş, nu! Soarta nu-i atât de legată la ochi precum Justiţia,
şi-i scoate-n cale o fiinţă cu nişte curbe periculoase, cu părul
blond ca mierea şi ochii verzi ca de pisică, fata de care tocmai
pomenisem în visul diurn al lui John (variante: brunetă, roşcată
sau ce se mai nimereşte prin patul producătorului ori al
regizorului). Fata - nu-i aşa - e supărată rău, crede că-i un
răufăcător care o răpeşte şi poate că vrea s-o violeze, totuşi
spiritul samaritean o face să-i oblojească rănile, să-i şteargă
arsurile cu whisky (oare există casă americană fără whisky? După
filmele lor s-ar părea că nu!), îi dă să şi bea un pahar când îi
scoate aşchiile sau cioburile din musculatura pe care
obligatoriu trebuie să şi-o arate - şi ce bine a prins bomba
pentru a ajunge într-o ipostază atât de intimă cu o femeie pe
care abia a cunoscut-o! - el se strâmbă, eventual scoate şi
unele "aah!"-uri şi "oooh"-uri, dar cu măsură (oare de ce nu li
se dă şi femeilor whisky la naştere? Poate n-ar mai ţipa şi geme
atâta ca nişte caraghioase care este!) - şi-n timpul ăsta
micuţii neutroni pardon, neuroni se agită ca nebunii dar cu
folos şi-ncep să-l pună pe eroul nostru pe drumul cel bun. Ei
bine, îşi aduce aminte că - singuratic-singuratic, dar are
totuşi un prieten credincios care de regulă locuieşte într-o
rulotă sau un subsol, ceva, deşi talentele l-ar îndreptăţi la o
vilă în Primăverii scuze! m-am prostit, în Myfair sau în Bel Air
oricum, la el găseşte nu doar adăpost ci şi un important
sprijin: de regulă tipul e un vrăjitor al tastaturii care poate
sparge cele mai impenetrabile parole (poate fi totuşi un arhivar
de la poliţie care deţine date secrete, sau un mic
infractor-turnător care ştie tot ce mişcă în strasse, oricum, e
inevitabil mic şi sfrijit, cu ochelari ca fundul sticlelor de
spumos. După ce-l pune pe eroul nostru pe drumul cel bun, acesta
pleacă şi răii îl descoperă cumva pe sfrijit şi-i fac felul.
Adio vilă în Bel Air! Dar rolul tău e terminat şi nimic nu se
obţine pe gratis, atâta tot că-i de preferat să plătească altul.
După ce l-ai pus pe urmele bandiţilor (poliţiştilor corupţi sau
vezi variante), i-ai pus la dispoziţie şi scuterul tău amărât ca
să se poată deplasa. Sit tibi terra levis, old man! Bine că ai
scăpat de această Vale a Plângerilor, nu mai avem nevoie de
tine. Acum trebuie să ne focalizăm privirile asupra femeii
frumoase, care, deşi încă puţin ostilă şi neîncrezătoare (dar
bandiţii sunt lipsiţi de subtilitate şi nu văd amănuntele, poate
de asta văd mai bine şi mai departe ca noi şi ştiu că deja s-a
îndrăgostit de John - cum spuneam, să revenim la blondă - şi mai
dă-le încolo de paranteze la tot pasul, că mă faci să mă încurc!
Deci, cum spuneam, proştii de bandiţi lipsiţi de subtilitate dar
înzestraţi cu clarviziune, o descoperă cumva pe blondă, o iau
prizonieră şi-i cer lui John în schimbul ei discheta, sau valiza
cu droguri, sau planurile secrete ori mostrele sau ce-o mai fi;
dă şi mie ceva, nene, de nu, schimb a ta coroană... nu, nu,
asta-i din altă parte; de nu, schimb curbele ei fatale în nişte
zig-zaguri letale. Bineînţeles, întâlnirea are loc, nu-i aşa,
într-o fabrică dezafectată dar cu utilajele sub tensiune; după
câteva răsturnări spectaculoase de situaţie care ne ţin cu
sufletul în pioneze, John îi face varză pe răi, o salvează pe
blondă, din nou rănit, plecă sprijinit de ea, şontâc-şontâc.
Şi-am încălecat... nu, nu mă gândesc la prosti! Eu încalec doar
pe şa pentru că deja v-am spus povestea.
O mică observaţie: eroul e de obicei alb, corupţii sunt
obligatoriu albi, nici graşi, nici slabi, nici infirmi, ca să nu
sară în sus vreo organizaţie a graşilor sau slabilor sau una
antirasială. Între cei buni, abundă negrii; dacă prinre ei mai
există infractori, au fost împinşi pe calea fărădelegii de către
societate, ei au un fond minunat, nepus în valoare, cam ca
ţiganii noştri.