Eseu
Iar Intelectualul a spus: "Luați, citiți, aceasta este DILEMA mea!"
de Doina Proorocu, doina_proorocu@yahoo.com
Motto: "Cel mai greu lucru pentru un român care știe să
citească e să nu scrie"(I.L. Caragiale)
Descriptio lemmatis
„Dilema Veche" este varianta "mai nouă" a revistei "Dilema" 1 ,
fondată în anul 1993 de Andrei Pleșu. Schimbarea s-a produs
începând cu luna decembrie 2003, când Fundația Culturală Română
s-a transformat în Institutul Cultural Român. Invocând
menținerea independenței politicii editoriale, redacția a
părăsit ICR și a înființat, în regim privat, revista "Dilema
Veche". Structura revistei a rămas neschimbată: pe lângă
rubricile "de autor" în fiecare număr este abordată o temă (
"Copilăria", "Anii '30", "Ce te face să te simți român" etc.).
Există deja un stil consacrat al acestei publicații cultivat,
plivit și săpat de majoritatea colaboratorilor și redactorilor.
În cadrul redacției, acest stil apare în forma sa cea mai
elevată în articolele domnului Pleșu2 - iar la polul opus, în
forma cea mai apropiată de patetism în multe dintre articolele
domnului Cioroianu și domnului Turcescu (de neuitat frumoasa
surpriză din primăvară a domnului Turcescu, care ne-a delectat
cu remake-ul erotic "O făclie de Paști")3 . Între acești doi
poli simțesc și văd monstrous o mulțime de emuli printre care aș
remarca, pe lângă colaboratorii și cititorii corespondaci ai
ziarului pe doamna Iaromira Popovici și pe doamna Alice
Georgescu (care, din păcate, nu mi-a trezit nici măcar o dată
interesul pentru vreo piesă de teatru)
Datorită structurii, "Dilema" se prezintă parțial ca publicație
"de autori". Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, atâta timp
cât aceștia nu ne delectează permanent cu un jurnal-foileton.
Oricum, diferențele calitative dintre articole dau revistei în
ansamblu aspectul de rollercoaster, care unora le poate provoca
stări adverse. Există, bineînțeles, "stâlpi" de susținere Andrei
Pleșu, Radu Cosașu, Simona Sora, Cristian Ghinea ș.a. Unii
dintre ei sunt uneori atât de surprinzători încât echilibrează
pagini întregi de diletantism dilematic 4.
Domnul și cățelul
Caracteristica cea mai agasantă a stilului dilematic este
exhibiționismul patetic. Acesta are manifestări insistente și
grave, care ne indică destul de clar că este un act conștient.
Dilematicii nu par însă a fi deranjați de acest fenomen (cel
puțin între ei). Dimpotrivă, exhibiționismul este deja o marcă a
revistei, și poate prilejui cel mult o captatio benevolentiae.
În articolul Scotty 5 ("un teckel sârmos (încă junior)"), domnul
Teodor Baconsky mărturisește: "Originar din Portugalia (un sat
pe lângă Santarem 6), Scotty e un expert al fado-ului visceral..
Într-o ordine la fel de suavă intră și activitatea onirică,
descărcată nu doar în simularea reflexă a Marilor Activități
Diurne (precum fuga-după minge), ci și prin ceea ce aș numi
starea de fibrilație semnatară: mă agit, deci exist (sic!).
Dormind, Scotty ține să-și aducă aminte de el însuși! Se cuvine
să declar că prezența lui în acest articol nu divulgă aparenta
mea lipsă de subiecte majore - și nici vreun detestabil
exhibiționism particular (subl. n.) - cât nevoia de pretexte
fabulistice" 7 .
Realismul. De la magic la tragic și retur
Exhibiționismului i se adaugă o trăsătură mai puțin vizibilă și
anume "exorcizarea" prin contemplare. E vorba despre acea
autosuficiență rezultată prin simpla descriere, nuanțare și
înfățișare a subiectului. E greu de delimitat acest cusur care
riscă mereu să cadă sub incidența proclamatului "spirit
dilematic". Îl vom caracteriza pe scurt printr-un subiectivism
cu dezvoltări grave spre autism și solipsism, cultivat în dauna
rațiunii (apărătoare de demoni). Această manieră rafinată de
abordare a vieții are o capacitate sporită de contaminare prin
comoditatea ei (este mai mult decât evident faptul că cea mai
răspândită caracteristică umană nu este frica, ci lenea8 ). Ne
oprim aici în definirea acestei caracteristici, pentru că riscăm
să intrăm în teme grele 9 și e totuși abia Luni 10 și sesiune .
Citite în diagonală, multe dintre articolele revistei "Dilema"
pot fi înlocuite cu brio de următoarele spicuiri: "Cu câteva
zile în urmă/bunul meu prieten/de la o vreme", "la o conferință/
în trenul prăfuit/pe plajă, departe de toate/acasă/la un curs/la
un curs de-ale mele/la Carrefour", "amintirile/tema
inocenței/tema copilăriei/ceva, o forță neștiută/oceanul, nici
moartea, ci viața cu toate compromisurile și blestemele",
"noapte", "hotel, micile pahare de plastic de pe noptieră, mica
periuță de dinți, săpunul, hârtia igienica… toate, of!de unică
folosință!", "sentimente de unică folosință", "mă bag în
pat/citesc/citesc din nou pe/ascult cu aceeași emoție ca prima
oară/scriu", "o insomnie/o amintire bruscă/o stare de asediu/o
revelație orbitoare în întunecimea nopții",
"asudat/încordare/mai lucid ca oricând", "un impuls/o
zvâcnire/încordare maximă", "sar din pat/aprind lumina.. ", "e
ora 2 noaptea/e ora două", "deschid caietul/jurnalul", "stiloul
de la.. /creionul îmi pulsează în mână", "mă uit o vreme la foia
imaculată/admir pentru o vreme ce pare nesfârșită pagina goală",
"ora două și un minut. Sting lumina și mă culc la loc".
Le style c'est l'homme
Aduse în discuție destul de rar, problemele care ar trebui să
fie presante, stringente pentru omul contemporan sunt dizolvate
într-o falsă interiorizare sau într-o atitudine de zeflemea.
Acest tip de expediere se coagulează într-un stil de a gândi
care îl face pe cititor să creadă că e părtaș la o
problematizare gravă și chiar o trăiește. Mecanismul este
corespondentul elevat al celui prin care un telespectator de
telenovelă rezonează cu următorul dialog: Ea:"Cum pot crede în
existența lui Dumnezeu dacă nu îl văd?" (Publicitate), El:"Ai
văzut vreodată aerul, sau curentul electric?.. Vezi.. cu toate
acestea ești foarte sigură că ele există!"
Cititorul nu își mai asumă tensiunea iar când o face i se oferă
paliative. Urmările sunt deosebit de grave și general-sociale.
Unele dintre ele sunt vizibile chiar și din nucleul cercului
dilematic: "A fi "dilematic" a devenit o banalitate, o stare de
spirit națională. (…) Cei care se decid, astăzi, să preia
termenul într-un titlu de gazetă nu mai sînt, ca acum 11 ani, un
grup de excentrici, ci exponenții unei filosofii de massă,
confirmați, în chip fericit, de istorie. Vremea lor de-abia
începe. Vor ieși, așadar, din pionierat, pentru a savura
deliciile unanimității..." 11
Bineînțeles că ar fi ridicol să recomandăm revistei o
"responsabilizare" sau o "coagulare" a articolelor. Toate
acestea ar ricoșa în atitudinea joco-serioasă asumată a
"Dilemei". Tot ceea ce se poate face este încurajarea apariției
unei alternative - suficient de atractive și de accesibile a
spiritului dilematic. A unor idei clare în locul unei retorici a
ambiguității, a unei exprimări despovărate de patetisme și
literaturizări trase de păr, a unor scrieri care să te învețe să
gândești și nu "un stil de gândire" 12.
Într-un mediu cultural sănătos și în forma în care se prezintă
acum, revista „Dilema" nu ar depăși statutul de „revistă
culturală de divertisment". Datorită proeminenței dobândite în
spațiul (îngust) al publicațiilor de cultură românești, spiritul
dilematic se împrăștie fulgerător. El nu fuge nici de usturoi
nici de praz nici de incantații nici de imprecații ci bântuie
liber și nestingherit din cauza și datorită singurei sale
însușiri: este numai formă.
PS Ca orice tânăr energic, hotărât și sigur pe el am devorat
vreme îndelungată singura publicație care corespundea naturii
mele entuziaste și ferme: "Dilema". De la fluturarea ei
ostentativă pe holurile liceului și până la conștientizarea
rolului ei formator am facut într-o mare varietate de încălțări
câteva sute de drumuri înspre chioșcul de ziare. Momentul în
care am realizat că am ajuns să încalț și spiritul dilematic -
că face parte mai ales din ținuta de oraș și că mă strange pe
ici pe colo în punctele esențiale - a fost începutul
sfârșitului… acestui articol.
Note:
1. În cele ce urmează ne vor referi la ambele sub titulatura
„Dilema"
2. "Nu-i așa că nu stăm nici bine, nici rău, nici așa, nici
altminteri?" (I.L. Caragiale)
3. Dilema Veche, Anul II, nr. 68, p. 19, articolul Învierea
(sic!); în varianta online la
http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=arhiva_dilema/search1.htm
(vă rog totuși să terminați de citit articolul).
4. "Încercările baritonal-atotștiutoare de a-i desluși
intențiile complicate pleacă de la premisa că sigur are o
strategie pe termen lung, că vrea să își consolideze anumite
atribute de imagine, utilizînd un X factor comunicațional,
bla-bla-bla. Nu e strategie, e instinct 100%. Pare că Traian
Băsescu se plictisește pe bancheta din spate și citește ziarele.
Are reacții imediate. Măgarii de la Petrom au scumpit iar
benzina. Băi, frate, ăștia trebuie controlați. Ia, uite ce scrie
aici! Sinistrații tot nu au case. Băi, și le-am spus să rezolve.
Un guvern de pămpălăi! Cică Geoană vrea Parlament unicameral.
Mă, să știi că nu e o idee rea, o fi el prostănac, dar a scos-o.
Hai că am ajuns, cu cine ne vedem?" Cristian Ghinea, Cum
vorbește președintele, în Dilema Veche, anul II, nr. 88, p. 4.
5. Dilema Veche, Anul II, nr. 90, p. 18.
6. Mărturisesc că este pentru prima oară când aud acest nume. Ce
este acest Santarem dacă Portugalia este un biet sat pe lângă
el?
7. Fabulă, fabulă..mă maestre,mă.. dar unde bați cu ea? A?
8. Informație sigură: s-a dat și la televizor (Waking Llife,
2001, regia Richard Linklater)
9. Politically correctness, postmodernism, tranziție,
relativism, comunicare, e etc.
10. Apropo de revista Luni este evident că ea nu suferă de acest
cusur - din vreme ce scriu și eu aici.
11. A. Pleșu, Spiritul dilematic in expansiune în Dilema Veche,
anul I, nr 1
12. "Malentendu-ul constă în faptul că ceea ce noi propunem
drept manevră intelectuală de conjunctură, drept stil de a
gândi, e luat drept doctrina." A. Pleșu, Omul fără dileme în
Dilema, 1993.