…ultima zi a schimbului de studenţi
"O filosofie, două perspective" Iaşi 2005

de Cristina Slovineanu

"Ce ai vrea să iei de aici şi să duci acolo ?" şi "ce ai vrea să iei de acolo şi să aduci aici ?"

La un moment dat, fiecare a fost întrebat acest lucru, într-o manieră poate mai formală… dar mai greu a fost însă când a trebuit să scrii acel răspuns pe care-l ai în minte.
Oricum, mi s-a parut că oricui i-ar fi fost mai simplu să vorbeasca despre asta, deoarece cuvintele scrise vin mai greu atunci când parcă trebuie să-ţi ataşezi sentimentele pe o hârtie înghesuită de linii şi litere ce îţi oferă, se pare, doar cinci rânduri "imaginare", şi asta pentru cei care scriu destul de citeţ.
Aş vrea să vorbesc însă despre sentimentul de frumos, despre preţuirea unor momente pe care aş vrea să le împărtaşesc tuturor şi despre cât de caraghioşi părem atunci când credem că suntem diferiţi…dar Frumosul n-ar putea fi realizat decât printr-o atmosferă vrăjită, prin impresia lucrurilor vechi, a celor văzute pentru prima oară sau a ireparabilelor - nu ştiu însă cum se face, dar viaţa pare să ne seducă exact înainte de a apuca să ne trezim, şi poate că nu ar fi un lucru atât de rău…
Nu înţeleg prea bine totuşi de ce găsim mai întâi frumosul undeva departe de noi? De exemplu experienţa studenţească a celor care au plecat în Iaşi, a fost se pare cu mult mai interesantă şi mai frumoasă decât orice săptămână petrecută în mediul studenţesc din Bucureşti (înclin să fiu şi eu de aceeaşi părere), şi nu datorită studenţilor sau cadrelor universitare de aici, ci cred a comportamentului pe care fiecare dintre noi îl avem atunci când nu înţelegem prea bine ce ar trebui să preţuim. Ştii, mulţi dintre noi fugim pentru a ne reaminti cele mai mărunte lucruri fără de care poate nu ne-am fi simţit niciodată cu adevarat fericiţi, cred. Ne e dor de ceea ce am pierdut pe drum şi rătăcim astfel închipuindu-ne că de data aceasta vom reuşi să păstrăm ceea ce am trait.
Ce se întâmplă însă în momentul întoarcerii noastre? Eu de pildă mă complăceam în sentimentele provocate odată cu încercarea retrăirii anumitor momente capturate în format digital, încât de cele mai multe ori mi-aş fi dorit ca după cele cinci seminarii de luni să pot da o fugă până la cantina din Iaşi, sau să pot intra în cantina din Complexul Studenţesc Kogalniceanu ca şi când aş intra în cea din Iaşi, şi la fel să ies ca şi când tocmai am facut o scurtă vizită Iaşiului. Poate că ceilalţi îşi amintesc altfel, poate că ei ar fi preferat să "construiască" în Bucureşti o Universitate ca cea din Iaşi, sau o cafenea ca cea în care şi-au petrecut destule ore pregătind tema unui debate, sau de ce nu o cameră de cămin, dar cu vederea spre Campusul Universitar din Iaşi, nu ştiu, dar mi-ar plăcea să aflu.
Pentru mine, sentimentul de frumos este poate doar un motiv de fericire, în special dacă el apare odată cu amintiri îngrijite atent de propria-mi memorie: un brăduleţ împodobit la intrarea în căminul C11 din Complexul Studenţesc Copou pe lângă care nimeni nu trecea fără a-i acorda câteva secunde de atenţie, chiar şi cei care-l considerau o tradiţie; patul călduros în care îţi venea să te ghemuieşti ca la tine acasă, dimineţile agitate că s-ar putea să nu ai apă caldă pentru un duş înainte de a merge la cursuri, muzica ce te întâmpina antrenant de fiecare dată când intrai în cantină, ca să nu mai vorbim de mesele pe care le puteai lua cu doar 60 000 lei, cafeneaua de lângă Biblioteca Universitară care îţi punea la dispoziţie cărţi spre citire, sălile de curs şi amfiteatrele mereu într-o atmosferă destul de relaxată de ambele părţi ale catedrei, deşi pe feţele câtorva studenţi puteai citi cu uşurinţă apăsarea "competiţiei"; acea masă rotundă în jurul căreia câţiva studenţi au deschis o discuţie ce pune problema raportului dintre filosofia analitică şi filosofia continentală, şi nu în cele din urmă emoţiei celor cu care am intrat în legătură atunci când se apropia momentul plecării noastre, dar şi constatarea ei într-un mod cu totul apatic.
Aş fi vrut totuşi să regăsesc în Iaşi, sau în profesorii de acolo, pe unii profesori şi seminarişti de aici, din Facultatea de Filosofie de la Bucureşti, care cred eu că ofera tot farmecul studiului filosofiei într-un cadru instituţional, şi care pur şi simplu ar merita să fie duşi în toate universităţile importante în care se studiază filosofia.
Mi-e teamă să nu fi reuşit să vorbesc destul de frumos despre ceea ce voiam să transmit…ar fi trebuit să iasă mai bine… ar fi trebuit poate să scriu doar câteva randuri şi anume că de fapt mi se pare ca toţi ne orientăm în aceeaşi direcţie, toţi ne dorim frumosul din lume şi amintirea lui din care să trăim, asta chiar dacă suntem împărţiţi diferit. Toţi luăm cu noi ceea ce ne place, ceea ce ne convine, şi încercăm într-un mod sau altul să-l sădim în lucrurile care ne înconjoară, apoi devenim foarte atenţi la aşteptările noastre pe care în mod fatal ni le plasăm dincolo de sincerele noastre dorinţe.
Poate nu am dreptate cu nimic din ce am spus mai sus… asta a fost doar tot ce am putut salva dintr-un incendiu de cuvinte…