Artă
Albume de alienare
de Victor Stütz
Am ales patru
albume pe care le veți asculta cu toții pentru că sunt pentru
toate gusturile iar voi, sunt convins că le aveți pe toate.
Fincă am ales (să am) o temă, aceasta este înstrăinarea. De unde
vine și încotro se îndreaptă aceasta? Aceasta este întrebarea!
Și nu numai...
Observație: 90% din muzica pe care o ascult este plasabilă
într-o formă de alienare. Să audiem patru forme și să ne
bucurăm. Să văd dacă vă dați seama ce atitudine am eu, din cele
patru! Autobiografia prezentă este valabilă doar pe rând și este
pur sentimentală.
RED (King Crimson, 1974)
Acest
album nu merge, pur și simplu, la o nuntă sau petrecere cu
buriceală. Alienarea de natură intelectuala duce la acumulari
maladive descărcate obsesiv de ghitara de matematician nebun a
lui Robert Fripp. Cică începutul prog-ului. Eu nu sunt de acord.
Tristețea vine congenital. John Wetton bas și voce. Peisaj marin
apocaliptic cu pescaruși, apă și cer negru. Sau: oraș cu
umezeală, puțini oameni, blocuri galbene. E.A. Poe britanic să
zicem. Criză de muzica contemporană: prima piesă, fața a doua,
Providence. Când eram mic era sa ma bată un unchi (prin alianță)
atunci când l-am rugat extaziat să o asculte. Bill Bruford
(ascultați toba). Chemați o gagică pe la voi, puneți albumul și
uitați-vă la pereți. Va întreba ce s-a-ntâmplat, va începe să
dea sfaturi, va înlatura obiectele periculoase. Vom râde de ea.
Combat Rock (The Clash, 1982)
Trupa
asta a facut posibil să ascultați muzică electronică, dub, și
mai știu eu ce mai ascultați… Madona sau brit pop. Daca vreți
cel mai bun punk alegerea este simplă. Fler imbatabil, eleganță
și versatilitate, așa îți dau cu chitara în cap când fac pace!
Apoi scot mitraliera și trag în pompa de petrol, îl pălmuiesc pe
primul ministru. Da, fincă atunci când eram mic eram sensibil,
și tata era la fel, dar trebuia să se ducă la fabrică, și ne
trezeam la ora cinci dimineața toata familia, mirosind
after-shave-ul lui tata, ascultand știrile la radio și privind
sandwich-urile de pe masa din bucătărie. Mama îi spunea că n-are
bani de chirie. Odată l-au bătut niște polițisti. Muzicienii
ăștia au evitat casa de corecție și au făcut cea mai britanică
muzică. Combat Rock. Londra nu mai arde. Am trecut de excesele
tinereții și suntem resemnați. Totul este îngrozitor, hai să
încercăm să ne gândim la asta dar și să facem și ceva frumos
(Rock The Casbah și Should I Stay Or Should I Go, fără de care
n-ați fi auzit de ei). Vine și Alan Ginsberg, spune o poezie.
In The Jungle Groove (James Brown, 1986)
De
când eram mic îmi plăceau femeile, și făceam așa cum fac cățeii
în călduri, când veneau unele în vizită pe la noi. Multă vreme
J.B. a fost tata' lor la soul. Acest album este de fapt o
colecție de piese mai vechi ale lui J.B. și se regăsesc în el
rădăcinile funk-ului. Și, se pare, acest fruct este cel mai bun
la rădăcini. Cu Bootsy Collins (ochelari cu steluțe) la bas și
nu numai, și… THE FUNKY DRUMMER. Când ascult, uit de mine, și,
noroc că am mișcări pline de sex appeal, fincă altfel aș fi
chiar caraghios. Acest album este despre sex. Nu încerca să
dansezi pe el daca n-ai hormonu'n tine, baiete! Nu încerca să-l
asculți! Nu e pentru tine! Te faci de râs, să mor io', te lasa
femeia și vine la mine, iar io' nu vreau toate strâmbele, îmi
faci probleme, pe bune! J.B. este gigantic, fără el am fi
ascultat doar Beatles. A inventat ceea ce înțelegeți prin "ritm"
și nu s-a mai găsit nimeni să aibă atâta' cât are el! Muzica lui
nu este plină de bucurie, sau mai știu eu, libertate, nicidecum,
ritmul este o povară, simți toate instinctele speciei și te
apasă, dar, în același timp, ți se și activează. Muzical este
perfect, big bandul este incredibil. Nu e pentru intelectuali,
ei se fac de râs. Ei pot să-și miște doar mintea. Eu pot să mișc
și restul. Ă-ă! Îîîîîîh!
The Shape Of Jazz To Come (Ornette Coleman, 1959)
Odată
la un concert, Charlie Haden cânta, cu ochii închiși, la
contrabas. A deschis ochii și un nene stătea cu urechea lipită
de instrument. Charlie se uită la Ornette și zice: "Ce plm?"
Ornette raspunde: "Taci mă, că e Leonard Bernstein!"
Pe Ornette nu l-a înțeles la început nimeni, nici chiar Miles
Davis. Ba da, în mod ciudat, îl aprecia enorm Coltrane.
Din trupa lui, pe acest album, numai el știe ce face. Ceilalți
cunosc temele de pe partiturile lui Ornette, iar când acesta
este free, ei încearcă să se țină după el. După Parker și Davis,
Ornette este urmatorul pas. Este printre ultimii pași pe care
jazul îi mai putea face înainte de a se lipi cu nasul de zid. Să
fim fericiți că s-a nimerit să fie un geniu, un filosof.
Preferata mea de pe album este Lonely Woman. Saxul lui Ornette,
basul și cinelele mi-au descris mie America, ceea ce însemna să
fii hippie atunci, și beat-ul. Asta la un nivel superficial. A
fost, să zicem, o călătorie (trip). Nu e suficient.
Se anunță simfonia Skies of America și o muzică întreagă. Te
voi lăsa pe tine băiete să simți și să gândești cu privire la
înstrăinarea de aici.
Eu mai bag încă o dată In The Jungle Groove, asta e perioada…