Artă

Albume de alienare

de Victor Stütz

 

 

      Am ales patru albume pe care le veți asculta cu toții pentru că sunt pentru toate gusturile iar voi, sunt convins că le aveți pe toate. Fincă am ales (să am) o temă, aceasta este înstrăinarea. De unde vine și încotro se îndreaptă aceasta? Aceasta este întrebarea! Și nu numai...
Observație: 90% din muzica pe care o ascult este plasabilă într-o formă de alienare. Să audiem patru forme și să ne bucurăm. Să văd dacă vă dați seama ce atitudine am eu, din cele patru! Autobiografia prezentă este valabilă doar pe rând și este pur sentimentală.



RED (King Crimson, 1974)
Acest album nu merge, pur și simplu, la o nuntă sau petrecere cu buriceală. Alienarea de natură intelectuala duce la acumulari maladive descărcate obsesiv de ghitara de matematician nebun a lui Robert Fripp. Cică începutul prog-ului. Eu nu sunt de acord. Tristețea vine congenital. John Wetton bas și voce. Peisaj marin apocaliptic cu pescaruși, apă și cer negru. Sau: oraș cu umezeală, puțini oameni, blocuri galbene. E.A. Poe britanic să zicem. Criză de muzica contemporană: prima piesă, fața a doua, Providence. Când eram mic era sa ma bată un unchi (prin alianță) atunci când l-am rugat extaziat să o asculte. Bill Bruford (ascultați toba). Chemați o gagică pe la voi, puneți albumul și uitați-vă la pereți. Va întreba ce s-a-ntâmplat, va începe să dea sfaturi, va înlatura obiectele periculoase. Vom râde de ea.

Combat Rock (The Clash, 1982)
Trupa asta a facut posibil să ascultați muzică electronică, dub, și mai știu eu ce mai ascultați… Madona sau brit pop. Daca vreți cel mai bun punk alegerea este simplă. Fler imbatabil, eleganță și versatilitate, așa îți dau cu chitara în cap când fac pace! Apoi scot mitraliera și trag în pompa de petrol, îl pălmuiesc pe primul ministru. Da, fincă atunci când eram mic eram sensibil, și tata era la fel, dar trebuia să se ducă la fabrică, și ne trezeam la ora cinci dimineața toata familia, mirosind after-shave-ul lui tata, ascultand știrile la radio și privind sandwich-urile de pe masa din bucătărie. Mama îi spunea că n-are bani de chirie. Odată l-au bătut niște polițisti. Muzicienii ăștia au evitat casa de corecție și au făcut cea mai britanică muzică. Combat Rock. Londra nu mai arde. Am trecut de excesele tinereții și suntem resemnați. Totul este îngrozitor, hai să încercăm să ne gândim la asta dar și să facem și ceva frumos (Rock The Casbah și Should I Stay Or Should I Go, fără de care n-ați fi auzit de ei). Vine și Alan Ginsberg, spune o poezie.

In The Jungle Groove (James Brown, 1986)
De când eram mic îmi plăceau femeile, și făceam așa cum fac cățeii în călduri, când veneau unele în vizită pe la noi. Multă vreme J.B. a fost tata' lor la soul. Acest album este de fapt o colecție de piese mai vechi ale lui J.B. și se regăsesc în el rădăcinile funk-ului. Și, se pare, acest fruct este cel mai bun la rădăcini. Cu Bootsy Collins (ochelari cu steluțe) la bas și nu numai, și… THE FUNKY DRUMMER. Când ascult, uit de mine, și, noroc că am mișcări pline de sex appeal, fincă altfel aș fi chiar caraghios. Acest album este despre sex. Nu încerca să dansezi pe el daca n-ai hormonu'n tine, baiete! Nu încerca să-l asculți! Nu e pentru tine! Te faci de râs, să mor io', te lasa femeia și vine la mine, iar io' nu vreau toate strâmbele, îmi faci probleme, pe bune! J.B. este gigantic, fără el am fi ascultat doar Beatles. A inventat ceea ce înțelegeți prin "ritm" și nu s-a mai găsit nimeni să aibă atâta' cât are el! Muzica lui nu este plină de bucurie, sau mai știu eu, libertate, nicidecum, ritmul este o povară, simți toate instinctele speciei și te apasă, dar, în același timp, ți se și activează. Muzical este perfect, big bandul este incredibil. Nu e pentru intelectuali, ei se fac de râs. Ei pot să-și miște doar mintea. Eu pot să mișc și restul. Ă-ă! Îîîîîîh!

The Shape Of Jazz To Come (Ornette Coleman, 1959)
Odată la un concert, Charlie Haden cânta, cu ochii închiși, la contrabas. A deschis ochii și un nene stătea cu urechea lipită de instrument. Charlie se uită la Ornette și zice: "Ce plm?" Ornette raspunde: "Taci mă, că e Leonard Bernstein!"
Pe Ornette nu l-a înțeles la început nimeni, nici chiar Miles Davis. Ba da, în mod ciudat, îl aprecia enorm Coltrane.
Din trupa lui, pe acest album, numai el știe ce face. Ceilalți cunosc temele de pe partiturile lui Ornette, iar când acesta este free, ei încearcă să se țină după el. După Parker și Davis, Ornette este urmatorul pas. Este printre ultimii pași pe care jazul îi mai putea face înainte de a se lipi cu nasul de zid. Să fim fericiți că s-a nimerit să fie un geniu, un filosof. Preferata mea de pe album este Lonely Woman. Saxul lui Ornette, basul și cinelele mi-au descris mie America, ceea ce însemna să fii hippie atunci, și beat-ul. Asta la un nivel superficial. A fost, să zicem, o călătorie (trip). Nu e suficient.

Se anunță simfonia Skies of America și o muzică întreagă. Te voi lăsa pe tine băiete să simți și să gândești cu privire la înstrăinarea de aici.
Eu mai bag încă o dată In The Jungle Groove, asta e perioada…