Eseu

Ceilalți Ulise

de Florin Toader

 

 

    Sub acest nume, devenit sinonim cu pribegia, tradiția îl consemnează doar pe cel al lui Homer. Ciudat e însă nu că poetul grec nu menționează nimic despre sfârșitul lui Odiseu, ci că altcineva o face în locul său, și asta abia după vreo două mii cinci sute de ani. În cântul al-XXVI-lea al "Infernului", Dante îl va pune pe Ulise însuși să povestească felul în care a murit. Pribeag, apatrid, dezrădăcinat, el n'a mai putut fi ținut acasă nici de dragostea pentru patrie (după douăzeci de ani de luptă și hoinăreală nici nu cred că mai avea vreuna), nici de cea pentru Penelopa sau Telemac care îi deveniseră și ei străini, sau în orice caz mai străini decât cei alături de care luptase zece ani la Troia, apoi încă zece ani pe mare. Așa că își alege câțiva tovarăși credincioși ("un pumn de soți ce nicicând nu m-au trădat") și pleacă să cutreiere marea. Trecuți de strâmtoarea Gibraltar, navigând spre emisfera australă, zăresc o porțiune de uscat. Bucuria se transformă repede în jale, căci o furtună le scufundă corabia și îi omoară pe toți ("și marea se'ntinse peste noi").

Primul, în ordine cronologică e Ghilgameș, legendarul rege al Urukului, care, de-a lungul epopeii ce-i poartă numele, devine devine practic una și aceeași persoană cu Enkidu ("prietenul meu, care ucise cu mine lei"). Împreună săvârșesc cele mai grozave acte de vitejie din câte se pomeniseră vreodată. Lanțul acesta de fapte eroice, care părea nesfârșit, e rupt de un eveniment simplu și cât se poate de firesc: Enkidu moare. Ghilgameș suferă de două ori: mai întâi abia acum realizează că nu e nemuritor, apoi înțelege că fără Enkidu (căruia, într-un moment de șovăială îi spusese:"nu te teme: fii tu brațul meu") nu va mai fi decât jumătate din cel care fusese. După ce pierde și mult râvnita plantă dătătoare de nemurire, rămâne să pribegească uimit și sfâșiat, descoperind că există ceva împotriva căruia, indiferent de cât de puternic ar fi, nu poate lupta: moartea.

Mitologia iudaică îl are pe Cain, fiul lui Adam și al Evei, fratele lui Abel. Cain era păstor. Abel agricultor. Observând că Dumnezeu se bucură mai mult la jertfele fratelui, Cain începe prin a-l invidia, pentru ca în cele din urmă inevitabilul fratricid să se petreacă. ("Atunci Cain îl ucise pe Abel"); prilej pentru Iahve să arunce anatema. ("Pribeag și fugar să fii pe pământ")
Din perioada Renașterii îl avem pe Don Quijote, cea mai celebră și tristă figură din tagma cavalerilor rătăcitori. Totuși, în această enumerare, el este excepția, căci are ceea ce le lipsește celorlalți: nebunia (care se traduce prin credință); de aceea este singurul pribeag senin. De menționat că Penelopa sa, Dulcineea del Toboso nu-l cunoaște și nici nu se știe înnobilată de prilejul acestei iubiri ciudate.

Ultimii doi aparțin veacului trecut. Mai întâi Leopold Bloom, din arhicelebrul roman al lui Joyce. Periplul său prin Dublin, de-a lungul unei zile obișnuite (14 iulie 1907, cred) constituie o veritabilă Odisee. Penelopa sa, Molly Bloom pendulează între așteptarea și acceptarea soțului și comiterea incestului.
Al doilea, mult mai puțin cunoscut eclipsat de primul e V. K. Ratliff din saga faulkeriană a comitatului Iakuapataupka. Destinul său e ciudat și uimitor: se plimbă de-a lungul și de-a latul comitatului ("marea" sa) într-o căruță plină cu mașini de cusut (mai apoi radiouri și chiar televizoare) pe care încearcă să le vândă. Că ar fi putut să-și câștige și altfel existența, e cât se poate de clar: rămâne doar hoinăreala de fragul hoinărelii. Încă un lucru în comun cu Ulise: incredibila inteligență ("un pic prea al dracului de inteligent", va spune Gavin Stevens). Nu are o Penelopă.

Mulți alții au rămas nenumiți, dar la o trecere în revistă rapidă, și cât se poate de subiectivă aceștia sunt cei mai importanți.

NOTĂ: Nu voiam decât să-i enumăr pe cei care m-au fascinat cel mai mult de-a lungul timpului, prin intermediul cărților, ferindu-mă să trag vreo concluzie. Pe măsură ce scriam însă, una a devenit evidentă. În toate povestirile înșirate mai sus, dragostea eșuază sau în cazul Ratliff, nici măcar nu există. Ulise îi părăsește pe Penelopa și Telemac, Enkidu moare, Cain îl ucide pe Abel, Molly comite incestul. Don Quijote am spus-o este excepția. Se poate spune deci, că lipsiți de statornicia iubirii, toți acești eroi devin ca într-o frumoasă comparație din "Iliada" asemeni frunzelor desprinse de ramuri și purtate aiurea de vânt.