Eseu

Ceilalţi Ulise

de Florin Toader

    Sub acest nume, devenit sinonim cu pribegia, tradiţia îl consemnează doar pe cel al lui Homer. Ciudat e însă nu că poetul grec nu menţionează nimic despre sfârşitul lui Odiseu, ci că altcineva o face în locul său, şi asta abia după vreo două mii cinci sute de ani. În cântul al-XXVI-lea al "Infernului", Dante îl va pune pe Ulise însuşi să povestească felul în care a murit. Pribeag, apatrid, dezrădăcinat, el n'a mai putut fi ţinut acasă nici de dragostea pentru patrie (după douăzeci de ani de luptă şi hoinăreală nici nu cred că mai avea vreuna), nici de cea pentru Penelopa sau Telemac care îi deveniseră şi ei străini, sau în orice caz mai străini decât cei alături de care luptase zece ani la Troia, apoi încă zece ani pe mare. Aşa că îşi alege câţiva tovarăşi credincioşi ("un pumn de soţi ce nicicând nu m-au trădat") şi pleacă să cutreiere marea. Trecuţi de strâmtoarea Gibraltar, navigând spre emisfera australă, zăresc o porţiune de uscat. Bucuria se transformă repede în jale, căci o furtună le scufundă corabia şi îi omoară pe toţi ("şi marea se'ntinse peste noi").

Primul, în ordine cronologică e Ghilgameş, legendarul rege al Urukului, care, de-a lungul epopeii ce-i poartă numele, devine devine practic una şi aceeaşi persoană cu Enkidu ("prietenul meu, care ucise cu mine lei"). Împreună săvârşesc cele mai grozave acte de vitejie din câte se pomeniseră vreodată. Lanţul acesta de fapte eroice, care părea nesfârşit, e rupt de un eveniment simplu şi cât se poate de firesc: Enkidu moare. Ghilgameş suferă de două ori: mai întâi abia acum realizează că nu e nemuritor, apoi înţelege că fără Enkidu (căruia, într-un moment de şovăială îi spusese:"nu te teme: fii tu braţul meu") nu va mai fi decât jumătate din cel care fusese. După ce pierde şi mult râvnita plantă dătătoare de nemurire, rămâne să pribegească uimit şi sfâşiat, descoperind că există ceva împotriva căruia, indiferent de cât de puternic ar fi, nu poate lupta: moartea.

Mitologia iudaică îl are pe Cain, fiul lui Adam şi al Evei, fratele lui Abel. Cain era păstor. Abel agricultor. Observând că Dumnezeu se bucură mai mult la jertfele fratelui, Cain începe prin a-l invidia, pentru ca în cele din urmă inevitabilul fratricid să se petreacă. ("Atunci Cain îl ucise pe Abel"); prilej pentru Iahve să arunce anatema. ("Pribeag şi fugar să fii pe pământ")
Din perioada Renaşterii îl avem pe Don Quijote, cea mai celebră şi tristă figură din tagma cavalerilor rătăcitori. Totuşi, în această enumerare, el este excepţia, căci are ceea ce le lipseşte celorlalţi: nebunia (care se traduce prin credinţă); de aceea este singurul pribeag senin. De menţionat că Penelopa sa, Dulcineea del Toboso nu-l cunoaşte şi nici nu se ştie înnobilată de prilejul acestei iubiri ciudate.

Ultimii doi aparţin veacului trecut. Mai întâi Leopold Bloom, din arhicelebrul roman al lui Joyce. Periplul său prin Dublin, de-a lungul unei zile obişnuite (14 iulie 1907, cred) constituie o veritabilă Odisee. Penelopa sa, Molly Bloom pendulează între aşteptarea şi acceptarea soţului şi comiterea incestului.
Al doilea, mult mai puţin cunoscut eclipsat de primul e V. K. Ratliff din saga faulkeriană a comitatului Iakuapataupka. Destinul său e ciudat şi uimitor: se plimbă de-a lungul şi de-a latul comitatului ("marea" sa) într-o căruţă plină cu maşini de cusut (mai apoi radiouri şi chiar televizoare) pe care încearcă să le vândă. Că ar fi putut să-şi câştige şi altfel existenţa, e cât se poate de clar: rămâne doar hoinăreala de fragul hoinărelii. Încă un lucru în comun cu Ulise: incredibila inteligenţă ("un pic prea al dracului de inteligent", va spune Gavin Stevens). Nu are o Penelopă.

Mulţi alţii au rămas nenumiţi, dar la o trecere în revistă rapidă, şi cât se poate de subiectivă aceştia sunt cei mai importanţi.

NOTĂ: Nu voiam decât să-i enumăr pe cei care m-au fascinat cel mai mult de-a lungul timpului, prin intermediul cărţilor, ferindu-mă să trag vreo concluzie. Pe măsură ce scriam însă, una a devenit evidentă. În toate povestirile înşirate mai sus, dragostea eşuază sau în cazul Ratliff, nici măcar nu există. Ulise îi părăseşte pe Penelopa şi Telemac, Enkidu moare, Cain îl ucide pe Abel, Molly comite incestul. Don Quijote am spus-o este excepţia. Se poate spune deci, că lipsiţi de statornicia iubirii, toţi aceşti eroi devin ca într-o frumoasă comparaţie din "Iliada" asemeni frunzelor desprinse de ramuri şi purtate aiurea de vânt.