Eseu

Despre iubire în "Căutarea timpului pierdut"

de Oana Matei

Dacă l-am suspecta pe Marcel Proust că înmuiatul de prăjiturele în ceai şi apoi povestirea detaliilor acestei aventuri pe parcursul a zeci de pagini reprezentau nişte activităţi care îi consumau toată energia şi îi umpleau tot timpul liber, ne-am înşela amarnic. La 13 ani, întrebat care este ocupaţia lui preferată, micul Marcel de atunci a spus că lui, cel mai mult şi mai mult, îi place să citească. Şi să viseze. Şi să scrie versuri. La 20 de ani, răspunsul la aceeaşi întrebare a fost mai scurt, afirmând că îndeletnicirea lui favorită este să iubească. E drept, nu a precizat obiectul sau obiectele iubirii sale. Dar putem să îi acordăm prezumţia de sinceritate şi să îl vedem întruchipând iubitorul de profesie. Sau pe cineva pentru care amorul reprezintă un hobby foarte serios. Deci, dacă ar fi cineva care să ştie cum arată iubirea perfectă, Proust ar fi acela.
Cum arată dragostea în "În căutarea timpului pierdut"? Foarte complicată şi în mod special masochistă. Într-un roman cu peste 3 300 de pagini, nu există personaje care să fie fericite în iubire. Şi se poate chiar stabili o lege a dragostei proustiene: într-un cuplu, cantitatea de dragoste rămâne constantă, dar distribuirea acestei iubiri între parteneri oscilează în permanenţă. Un prim exemplu: Odette şi Swann (cei care nu au citit romanul nu trebuie să se impacienteze. Exemplul este la fel de uşor de înţeles şi dacă se înlocuiesc numele personajelor sus-menţionate cu A şi B sau cu EL şi EA). Când Odette suspină după Swann, el o găseşte banală, destul de urâţică şi cam pisăloagă. E suficient un mic declic şi rolurile se schimbă. Swann este îndrăgostit nebuneşte, gelos furibund. Odette nu. Legea dragostei proustiene poate să fie dezvoltată, pentru că, este adevărat, cantitatea de iubire rămâne neschimbată, dar numărul persoanelor care sunt implicate în relaţie poate varia: după Odisee, fidelitatea conjugală nu a mai suscitat atât de mare interes scriitorilor.
Povestea dintre Albertine şi Marcel pluteşte într-un amestec la fel de savuros de sadism şi masochism. Îndrăgostit de tânără din motive obscure (dar putem să cădem de acord cu Proust că iubirea nu are nevoie de raţiuni bine întemeiate), Marcel încearcă să o seducă spunându-i că de fapt el este îndrăgostit de o prietenă de-a ei sau că ar trebui să se însoare cu alta (alta şi decât acea prietenă). Mai mult, tânărul este convins că tehnica imbatabilă a strângerii legăturii între ei doi constă în alternarea momentelor de tandreţe cu mici scandaluri. Hotărârea de a se logodi cu Albertine o ia atunci când crede pentru prima dată cu adevărat că ea ar fi lesbiană. Şi de când încep să locuiască împreună, povestea lor de dragoste începe să stea sub semnul a "în clipa în care". În clipa în care gelozia lui Marcel este satisfăcută de prizonieratul Albertinei, el îşi dă seama că s-a cam plictisit şi că nu îşi doreşte atât de mult să se mai căsătorească cu ea. În clipa în care se decide să îi spună să plece din casa lui, află că Albertine fusese mai eficientă şi îl şi părăsise. În clipa în care, după frământări şi analize îndelungate (iar la Proust, expresia de "analiză îndelungată" trebuie luată în sensul ei cel mai serios), Marcel îşi doreşte ca Albertine să moară, pentru a nu fi obligat să o ştie cu alţii, primeşte o telegramă în care i se spune că, surpriză, fosta lui logodnică a murit într-un accident de echitaţie. E drept, Proust este un scriitor atât de bun, povesteşte lucrurile atât de frumos, încât nimeni nu poate să exclame "Hm.Ce chestie! Câte coincidenţe!".
Secretul iubirii constă pentru Proust în chinuire şi auto-chinuire. Dar totul făcut cu eleganţă! Personajele lui se torturează cu mănuşi, se analizează şi se auto-analizează în procesul de suferinţă şi dau impresia că ar fi cumplit de plictisitoare dacă nu ar fi în permanenţă răvăşite de amor. Şi cum nu e om care să nu fi susurat măcar o singură dată "Ah, ce romantic!" sau care să nu îşi fi dorit ca din când în când să aibă o după-amiază de iubire tragică, zguduitoare şi sfâşietoare, reţetele de dragoste perfect nefericită se găsesc în romanele proustiene, iar "În căutarea timpului pierdut" poate să fie citit şi ca un ghid despre cum putem să fim nefericiţi în iubire în câţiva paşi simpli.