Studiu

Un ciob din Delos

 de lect. dr. Sebastian Grama

 

 În două duble numere și în excepționalele condiții tipografice ale revistei "Origini - Caiete Silvane" (3-4/2002 și 1-2/2003), din Zalău, am publicat un lung eseu intitulat Circumversiuni actualiste. Între mistică și magia globalității. Liviu Bordaș, aflat pe atunci la conducerea publicației din orașul pe care nu l-am văzut niciodată, a sprijinit în ședințele colegiului redacțional apariția acestui text neobișnuit de amplu pentru un autor "de afară" (adică bucureștean). Și totuși, din motive obiective, o minusculă secțiune de la final "a căzut la montaj". N-am suspectat nici un moment urme de cenzură în gestul respectiv, mai ales că numeroase e-mail-uri și una sau două discuții cu Liviu (abătut în Capitală pe la Târgurile de carte) îmi demonstraseră suficient că nu era vorba despre așa ceva. De altfel, aici stătea și aparentul paradox al situației: partea mai incisivă, mai tehnică (deci mai puțin "populară") a scrierii își primea locul în pagina tipărită, pe când acel fragment "calm" și cu efect retroactiv oarecum eufemizant rămânea inedit. Nu am regretat decât pierderea a ceea ce gândisem ca potrivită "întregire" pentru Circumversiuni... Până la ivirea unui prilej de a imprima versiunea completă, am inclus "restul" nepublicat într-un volum intitulat Delos, pe care, momentan, nu am nici o intenție de a-l propune vreunei edituri. Co-textul inițial miza pe o lectură în filigran a zonelor de operativitate ale "schemei arhetipale" circulare în istoria culturii europene, căutând a (re- ?) trasa câteva dintre liniile unei rețele ce captează o anume "tradiție". Apoi, "firul" asuma o evoluție bifurcată, astfel încât Elogiul Elenei, Cartea celor 24 de filosofi, Augustin, Bonaventura, Pascal și Leibniz, Dante, Meister Eckhart și enciclopedia hegeliană se regăseau printre nodurile amintitei rețele, în "multimediată" complicitate cu diferite "refrene" de actualitate, precum globalizarea, democrația ș.a. Textul nu își afla vremea să aproximeze punctul de unde se producea deplasarea (devierea, glisarea) dinspre mistic și tehnic-filosofic înspre politic și social, dar avansa numeroase exemple ale acestei deplasări. În ceea ce privește finalul, menirea lui era de a oferi o perspectivă alternativă (un raccourci anamorfotic) asupra chestiunilor aici deja menționate. Așadar, iată :

/Într-un Cuvânt intermediar se preciza, printre altele, că:/ (… "Literaturitatea" falsului epilog reprezintă restul inevitabil al unui susținut exercițiu ...). / Urma un rând alb, după care * * *, încă un rând alb, iar apoi, ca moto:/ "Scumpul meu domn, ești bun să te îngrijești de actori? Ia seama să fie cinstiți cum se cuvine; căci ei sunt rezumatul și cronica prescurtată a vremurilor..." (Hamlet, II). / Nou rând alb; și:/
O dublă exigență - paradoxală - marchează deja dintotdeauna zona în care ar fi să se desfășoare sensul următoarelor. O dată - ar trebui să nu se spună nimic; sau "aproape" nimic, presupunând că "aproape" nu va fi nicicând anulat prin transferul într-o măsură exactă, indiferent cât de mică. Un singur gest (eventual) abia schițat ar epuiza, în infinit mai puțin de o secundă, întregul. Pe de altă parte, însă, totul ar trebui "exprimat". Nici cea mai ascunsă dintre infimele cute ale Universului să nu rămână nepronunțată, nerânduită în cuvânt și neașezată printre cuvinte. Paradoxul - în pofida a ceea ce poate să pară la o privire superficială - n-ar consta în simetrica nepotrivire a celor două reclamate mișcări, ci tocmai în faptul că, evident non-identice, ele nici nu diferă. Nici nu sunt două, dar nu sunt una. O dublă exigență. Prin pliul acestei dubluri are a se glisa irecuperabilul ("infinit irecuperabil fără de rest") sens al istoriei. Să dublăm : "infinit irecuperabil fără de rest" = infinit (oricum, indiferent) recuperabil, astfel încât, la fiece adaos, un sens rezidual este expulzat în zona nesupusă, indiferentă dublură a domeniului trasat, conturat, fixat...
Și "faptele". (Puteau fi altele; sunt acestea). Seara zilei de Sfântul Nicolae, undeva în centrul Capitalei. În mașină, la semafor. Încă două-trei minute până la momentul convenit pentru întâlnirea cu una dintre adevăratele actrițe ale scenei noastre. Sună telefonul : "- Unde ești?"; îi spun locul: este ca și alături, o clipă doar. "Clipa" durează cât încă un semafor și o jumătate de țigară. În fața teatrului (spectacolul s-a terminat de un sfert de oră), strada e pustie. Sun eu: "- Am ajuns"; "- Cobor imediat". Și încă un minut - ultimul înainte de oprirea poveștii. Nu-i vorba de "încheierea", ci de oprirea poveștii. Persoana așteptată apare, sunt orele 21,56 (am verificat memoria telefonului: apelul a fost făcut la 21,55). Câțiva pași de la ușă, prin micul gang, apoi un pas pe caldarâm - și totul a stat.
Ca pentru orice altceva (redevenim "teoretici" - poate și pentru că "teorie" și "teatru" nu sunt complet străine etimologic...), avem la îndemână literatura, cu interminabila serie de citate pe care ni le oferă. Comodă variantă. Ar fi simplu (dacă nu cumva și necesar...) să-l răsfoim pe Borges (o "nouă" emergență a indiferenței: de parcă l-am răsfoi pe Borges însuși...). Să spunem că renunțăm la sublinieri (secțiunea No Comment, urmare) :
"Ajung, aici, la inefabilul centru al povestirii mele; de aici încolo începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj este un alfabet de simboluri a cărui întrebuințare presupune un trecut pe care interlocutorii să-l cunoască; dar cum să transmiți altora infinitul (...) pe care înțelegerea mea (...) abia de-l cuprinde ? Misticii, într-o transă asemănătoare, vorbesc de simboluri : un persan, pentru a vorbi de Dumnezeu, vorbește de o pasăre care, într-un anume fel, reprezintă toate păsările; Alanus de Insulis, de o sferă al cărei centru se află pretutindeni, iar circumferința în nici o parte (...). (Nu amintesc în zadar aceste asemănări neînțelese (...)). Poate că zeii nu-mi vor refuza descoperirea unei imagini echivalente, dar aceste rânduri vor rămâne contaminate de literatură și neadevăr. Cel puțin, problema fundamentală rămâne insolubilă; enumerarea, măcar parțială, a unei înlănțuiri infinite. În momentul acesta extraordinar am văzut milioane de lucruri plăcute sau îngrozitoare; nimic nu m-a înfricoșat mai mult decât faptul că toate ocupau același punct, fără suprapunere și fără transparență. Ceea ce au văzut ochii mei s-a petrecut simultan : transcriu, însă succesiv, așa cum îngăduie limbajul. Ceva-ceva, totuși, voi surprinde așa cum am văzut" (El Aleph, trad. de Darie Novăceanu, în Moartea și Busola, Editura Univers, București, 1972, pp. 335-336).
Era o seară cu vreme urâtă, rece, cu o ploaie măruntă gata să devină ninsoare. Vântul mătura vidul străzii. Lumina de pe afișele din fața teatrului, tocmai pentru că era veselă și contrasta cu dezolarea înconjurătoare, avea ceva sinistru: ca un zâmbet pe chipul unui mort. În clipa în care totul stătuse, picăturile înghețate s-au blocat în aer, o pungă de plastic și-a-ncremenit zborul peste o rigolă, fumul țigării a devenit o dâră scorțoasă de alb.
Nici o metaforă: doar încercarea de a reda cât mai exact o stare (în sensul - "aproape" indiscutabil propriu al cuvântului: o "stare". De la "a sta"). Istoria și spațiul se adună într-un punct. Acest punct - stabilitate absolută a centrului Universului (sau/și al societății) era - și "nu amintesc în zadar aceste asemănări neînțelese" - era chipul unei actrițe. Putea fi oriunde, de fapt era oriunde. Fiindcă era - deja prin vocația artei asumate - orice. Sau (adică) nimic. Pretutindeni (precum centrul) și nicăieri (precum circumferința): simultan. ("Căci arta sa constă tocmai (...) în a se preface în chip absolut (...). La capătul acestei strădanii apare limpede care-i este vocația : (...) să fie nimeni sau să fie mai mulți" - Albert Camus, Mitul lui Sisif, trad. de Irina Mavrodin, E.L.U., București, 1969, pp. 83-84. Mai mulți ?... Toți ?... Cui i se opune "nimeni" ?... "Unde" "funcționează" indiferența ideologică ?...). Rămâne să imaginăm, plus ou moins la întâmplare, uriașa curgere a uriașului fluviu care s-a adunat în acest vârf de ac înfipt în pupila timpului. Însă cum s-ar lăsa depășită fie și doar precedenta oră ?... Sau - depășit - precedentul sfert de oră ?... Cei câțiva pași ai aceleiași actrițe pe scenă, reluându-și numele o dată cu aprinderea luminilor și zâmbind publicului ?... Unui spectator - sau altuia - contaminându-l cu absența con-sistenței "proprii" - fără ca "victima" să afle (și, poate, fără să aibă nevoie să afle) că se întâlnește cu paradoxalul "sine" al unei zone ca infinită traducere... În ce măsură va fi având "loc", în exact acest "punct" fără identitate și fără diferență, un transfer care-și refuză numele spre a-și deplia nelimitat efectele nici măcar contrariante ?... "Fără suprapunere și fără transparență"... Această "imagine" sustrasă logicii oricărei reprezentări este, acum, aici !...
(Fragment al unei ciorne pierdute: "Acel trup mic, aproape invizibil și capabil de o lucrare cu totul divină - și - plusând, cu un anume ecart de la condițiile climaterice ale străvechiului Elogiu... - în mijlocul acelei căderi blocate - nici ploaie, nici ninsoare... - și fără (...)" (o dublă repetiție amânând infinit premiera...).
(Fragment al unei alte ciorne pierdute : "...istoria - cu toate uniunile, comuniunile, complicitățile, confederațiile, conflagrațiile (...) - abreviate în disponibila și expozabila imobilitate a (...) - cf. Jacques Derrida, Cartouches (scriere în jurul expoziției The Pocket Size Tlingit Coffin), în La Vérité en peinture, Champs-Flammarion, Paris, 1978).
Din această zonă a prezentului-discurs ar putea să lipsească o relație.
(...)
adaos inutil. Eventual - totuși - a evita un plagiat, spunând că sugestia este - iarăși - borgesiană (cf. Miracolul Secret (în op. cit.) - la final): ea a urcat în mașină la orele 21,57.