Insemnari de peste ocean
de Ioan Muntean
Când ceva nu
merge la noi, lumea se întreabă „Dar la alții cum e?” De multe
ori sunt întrebat: „Cum sunt studenții americani?” sau mai exact
care sunt diferențele dintre „ei” și „noi” în ceea ce privește
studiul filosofiei și dacă și ei se luptă cu aceleași piedici.
Am să dau aici un răspuns mai mult descriptiv și mai puțin
normativ, limitându-mă la studenții predoctorali (studenții din
„anii I-IV” cum sunt numiți la noi) din SUA. Deși eșantionul meu
este relativ limitat (am lucrat doar cu studenții de la
Universitatea din București, cu cei de la Politehnică și foarte
puțin cu cei din Cluj, precum și în trei universități americane)
încerc să descriu acele diferențe care mi se par demne de luat
în seamă. Nu vreau să insist pe diferențele legate de resursele
în biblioteci, de mobilitate, de baza informatică sau de
diversitatea și numărul instituțiilor unde se predă filosofie
care sunt mult prea bătătoare la ochi pentru a fi discutate
aici.
Aș începe prin a descrie o diferență, greu de regăsit în
România, care mi se pare centrală pentru întreaga viață
academică americană. În general există două tipuri de instituții
de învățământ superior în SUA: așa-numitele „colegii liberale”
(liberal arts colleges) în care nu există studii de masterat sau
doctorat și universitățile propriu zise în care există studii
post-licență. Cele de pe urmă sunt universități centrate pe
cercetare și pot fi fie de stat, fie particulare (în SUA
învățământul superior nu este finanțat de stat decât într-o mică
proporție, astfel că termenul de “universitate de stat” este
diferit de cel de la noi. Aproape toți studenții își plătesc
studiile sub formă de împrumuturi sau contribuții ale
părinților. Așa numitele burse complete acordate de stat sau
guvernul federal sunt absolut excepționale). Activitatea
didactică cu studenții în universități este secundară și
întotdeauna considerată o corvoadă comparată cu predarea
cursurilor pentru masteranzi sau doctoranzi, publicarea de
articole și cărți, participarea la conferințe etc. Într-o
universitate studentul nu se bucură de același respect pe care
îl are într-un colegiu liberal. Interacțiunea cu profesorul este
mediată de doctoranzi sau masteranzii care țin întotdeauna
seminariile, corectează lucrările, decid notele etc și uneori
țin cursurile. Comparativ cu universitățile mari, viața în
colegii este centrată pe predare. Aproape toate colegiile
liberale sunt particulare. Profesorii au o normă mult mai
încărcată decât la universitate iar cercetarea este lăsată de
multe ori pe locul doi. Lipsa doctoranzilor și a masteranzilor
nu este însă prea benefică pentru profesori. Însă aici
profesorii și studenții formează o adevărată comunitate
(colegiile britanice din Oxford sau Cambridge sunt poate cele
mai bune exemple), se cunosc mult mai bine, interacționează
direct deoarece acolo nu există „sfinții” etc. Viața în colegii
este mult mai boemă și întregul sentiment de comunitate
academică mai accentuat. Cursurile de filosofie la colegiile
liberale diferă de cele de la universități. La colegiile
liberale filosofia este mai „literaturizată”, mai orientată
către istoria filosofiei și autorii clasici, întru-un cuvânt mai
continentală, deși pot fi găsite multe cursuri de filosofia
limbajului sau etică. La universități poți întâlni întreaga arie
curiculară imaginabilă și toate orientările la care te poți
aștepta.
Disonanța între educația de tip liberal și cea universitară
marchează deopotrivă doctoranzii și masteranzii. Cele două
grupuri diferă prin atitudinea față de filosofie, în pretențiile
lor față de profesori, în atitudinea față de știință, logică,
matematică și în general față de tot ce înseamnă gândire
formală. Probabil este ceva asemănător cu diferența între
studenții de la „noi” care au absolvit un liceu cu profil real
și cei care au absolvit „umanioarele”, deși diferența este mai
profundă aici și implică mai multe elemente. O nemulțumire
exprimată frecvent printre masteranzi sau doctoranzi este „nu
știu logică (sau orice disciplină filosofică „teoretică”) pentru
că am absolvit un colegiu liberal”. Pe de altă parte, în școlile
doctorale contactul doctoranzilor cu profesorii este mult mai
strâns decât în România iar sensul de comunitate este mult mai
pregnant în universitățile americane decât la noi. Există
cursuri doctorale, prelegeri, dar majoritatea activităților sunt
centrate pe cercetare, adică publicarea de materiale și
participarea la conferințe. De aceea mulți aleg să înceapă
studiile filosofice la un colegiu liberal și apoi să continue
studiile doctorale la o universitate de cercetare, având astfel
experiența ambelor forme de comunități. Uneori despărțirea de
colegiile liberale și intrarea într-o „cetate universitară” este
o experiență neplăcută și poate duce la abandonarea studiilor
doctorale.
Elevii de liceu nu au aproape nici un contact cu filosofia (dacă
totuși au un contact, acesta este unul mediat de literatură sau
istorie) astfel că studenții își dobândesc aproape în întregime
abilitățile filosofice în facultate. Studenții americani nu au
un examen de admitere bazat pe filosofie, ci un test
standardizat care se aseamănă mai mult cu un test general de
gândire și utilizarea limbajului (testul SAT), comun absolut
tuturor universităților și colegiilor. Studenții aplică simultan
la mai multe universități sperând să fie acceptați la cele mai
prestigioase, dar fără a ști dinainte care va fi specializarea
lor finală. După ce sunt admiși la mai multe universități, este
rândul lor să aleagă dintre acestea pe diferite criterii:
pachetul de cursuri, oferta financiară, atmosfera orașului sau
statului, calitatea profesorilor și a vieții studențești.
Spre deosebire de alte discipline, studenții dobândesc formația
filosofică la nivel universitar, nu liceal, ceea ce contribuie,
cred eu, la o mai bună înțelegere a filosofiei în general. În
primul an toți studenții încep cursuri generale introductive în
mai multe discipline iar în anul al doilea ei decid care va fi
diploma lor majoră și minoră. Alături de faptul că studenții își
plătesc în mare parte studiile (statul contribuie la educație
doar în cazuri speciale), alegerea unei diplome majore presupune
o responsabilitate crescută din partea studentului.
Întotdeauna o diplomă majoră este însoțită de una minoră iar
studentul va avea o dublă specializare. Cu alte cuvinte, nu
există de fapt absolvenți de filosofie în sensul strict al
cuvântului, căci întotdeauna absolvenții vor avea de fapt două
specializări. Practic toți studenții în filosofie mai fac o
facultate în paralel (deși cerințele la o diplomă minoră sunt
mai reduse), ceea ce lărgește orizontul discuțiilor la seminarii
precum și calitatea referatelor. Învățământul filosofic nu este
izolat de restul disciplinelor iar interacțiunea cu celelalte
specializări este excelentă. De multe ori formația filosofică
vine după familiarizarea cu alte discipline precum literatura,
unele științe sau istoria.
Cei care aleg o diplomă majoră în filosofie nu au altă
alternativă decât să își continue studiile la nivel de master
sau doctorat sau să abandoneze „practicarea” filosofiei. O
licență în filosofie nu prea este de mare folos: în licee nu se
predă filosofie deci piața de muncă în filosofie în învățământul
pre-universitar este ca și inexistentă. Puține oferte
neacademice sunt atrăgătoare pentru un absolvent de filosofie.
Unica alternativă este urmarea unor studii de masterat sau
doctorat. Ceea ce frapează la prima vedere este piața
universităților americane între care există o competiție acerbă
pentru cooptarea celor mai buni absolvenți de filosofie. Un
clasament multidimensional consultat de toți doctoranzii
aspiranți este așa numitul Philosophical Gourmet Report
http://www.philosophicalgourmet.com
Există acolo universități de „divizia A” vânate de toți, dar și
universități mai mici care însă oferă foarte bune programe
doctorale pe anumite direcții de specializare. Clasificarea
pragmatică a universităților precum și competiția între ele de a
atrage pe de o parte cei mai buni absolvenți de licență precum
și cele mai bune cadre didactice este fascinantă. Sistemul
diferă radical de cel din România: piața este total
liberalizată, probabil datorită autonomiei universitare absolute
(în SUA nu există un minister al educației pentru învățământul
superior), universitățile sunt în competiție și sunt clasificate
și evaluate și de profesori și de studenți, competiția pentru o
poziție academică este impresionantă (la o universitate din
„topul 50” se primesc între 300 și 500 de aplicații pentru o
singură poziție academică), toate acestea conferind un sentiment
de obiectivitate al competiției și al calității. Nu vreau să
susțin că toate aspectele vieții academice americane stau sub
semnul meritocrației, dar...
Probabil voi reveni în alt număr al revistei cu unele detalii
despre viața studenților doctoranzi în SUA.