Insemnari de peste ocean

 de Ioan Muntean

 

Când ceva nu merge la noi, lumea se întreabă „Dar la alții cum e?” De multe ori sunt întrebat: „Cum sunt studenții americani?” sau mai exact care sunt diferențele dintre „ei” și „noi” în ceea ce privește studiul filosofiei și dacă și ei se luptă cu aceleași piedici. Am să dau aici un răspuns mai mult descriptiv și mai puțin normativ, limitându-mă la studenții predoctorali (studenții din „anii I-IV” cum sunt numiți la noi) din SUA. Deși eșantionul meu este relativ limitat (am lucrat doar cu studenții de la Universitatea din București, cu cei de la Politehnică și foarte puțin cu cei din Cluj, precum și în trei universități americane) încerc să descriu acele diferențe care mi se par demne de luat în seamă. Nu vreau să insist pe diferențele legate de resursele în biblioteci, de mobilitate, de baza informatică sau de diversitatea și numărul instituțiilor unde se predă filosofie care sunt mult prea bătătoare la ochi pentru a fi discutate aici.
Aș începe prin a descrie o diferență, greu de regăsit în România, care mi se pare centrală pentru întreaga viață academică americană. În general există două tipuri de instituții de învățământ superior în SUA: așa-numitele „colegii liberale” (liberal arts colleges) în care nu există studii de masterat sau doctorat și universitățile propriu zise în care există studii post-licență. Cele de pe urmă sunt universități centrate pe cercetare și pot fi fie de stat, fie particulare (în SUA învățământul superior nu este finanțat de stat decât într-o mică proporție, astfel că termenul de “universitate de stat” este diferit de cel de la noi. Aproape toți studenții își plătesc studiile sub formă de împrumuturi sau contribuții ale părinților. Așa numitele burse complete acordate de stat sau guvernul federal sunt absolut excepționale). Activitatea didactică cu studenții în universități este secundară și întotdeauna considerată o corvoadă comparată cu predarea cursurilor pentru masteranzi sau doctoranzi, publicarea de articole și cărți, participarea la conferințe etc. Într-o universitate studentul nu se bucură de același respect pe care îl are într-un colegiu liberal. Interacțiunea cu profesorul este mediată de doctoranzi sau masteranzii care țin întotdeauna seminariile, corectează lucrările, decid notele etc și uneori țin cursurile. Comparativ cu universitățile mari, viața în colegii este centrată pe predare. Aproape toate colegiile liberale sunt particulare. Profesorii au o normă mult mai încărcată decât la universitate iar cercetarea este lăsată de multe ori pe locul doi. Lipsa doctoranzilor și a masteranzilor nu este însă prea benefică pentru profesori. Însă aici profesorii și studenții formează o adevărată comunitate (colegiile britanice din Oxford sau Cambridge sunt poate cele mai bune exemple), se cunosc mult mai bine, interacționează direct deoarece acolo nu există „sfinții” etc. Viața în colegii este mult mai boemă și întregul sentiment de comunitate academică mai accentuat. Cursurile de filosofie la colegiile liberale diferă de cele de la universități. La colegiile liberale filosofia este mai „literaturizată”, mai orientată către istoria filosofiei și autorii clasici, întru-un cuvânt mai continentală, deși pot fi găsite multe cursuri de filosofia limbajului sau etică. La universități poți întâlni întreaga arie curiculară imaginabilă și toate orientările la care te poți aștepta.
Disonanța între educația de tip liberal și cea universitară marchează deopotrivă doctoranzii și masteranzii. Cele două grupuri diferă prin atitudinea față de filosofie, în pretențiile lor față de profesori, în atitudinea față de știință, logică, matematică și în general față de tot ce înseamnă gândire formală. Probabil este ceva asemănător cu diferența între studenții de la „noi” care au absolvit un liceu cu profil real și cei care au absolvit „umanioarele”, deși diferența este mai profundă aici și implică mai multe elemente. O nemulțumire exprimată frecvent printre masteranzi sau doctoranzi este „nu știu logică (sau orice disciplină filosofică „teoretică”) pentru că am absolvit un colegiu liberal”. Pe de altă parte, în școlile doctorale contactul doctoranzilor cu profesorii este mult mai strâns decât în România iar sensul de comunitate este mult mai pregnant în universitățile americane decât la noi. Există cursuri doctorale, prelegeri, dar majoritatea activităților sunt centrate pe cercetare, adică publicarea de materiale și participarea la conferințe. De aceea mulți aleg să înceapă studiile filosofice la un colegiu liberal și apoi să continue studiile doctorale la o universitate de cercetare, având astfel experiența ambelor forme de comunități. Uneori despărțirea de colegiile liberale și intrarea într-o „cetate universitară” este o experiență neplăcută și poate duce la abandonarea studiilor doctorale.
Elevii de liceu nu au aproape nici un contact cu filosofia (dacă totuși au un contact, acesta este unul mediat de literatură sau istorie) astfel că studenții își dobândesc aproape în întregime abilitățile filosofice în facultate. Studenții americani nu au un examen de admitere bazat pe filosofie, ci un test standardizat care se aseamănă mai mult cu un test general de gândire și utilizarea limbajului (testul SAT), comun absolut tuturor universităților și colegiilor. Studenții aplică simultan la mai multe universități sperând să fie acceptați la cele mai prestigioase, dar fără a ști dinainte care va fi specializarea lor finală. După ce sunt admiși la mai multe universități, este rândul lor să aleagă dintre acestea pe diferite criterii: pachetul de cursuri, oferta financiară, atmosfera orașului sau statului, calitatea profesorilor și a vieții studențești.
Spre deosebire de alte discipline, studenții dobândesc formația filosofică la nivel universitar, nu liceal, ceea ce contribuie, cred eu, la o mai bună înțelegere a filosofiei în general. În primul an toți studenții încep cursuri generale introductive în mai multe discipline iar în anul al doilea ei decid care va fi diploma lor majoră și minoră. Alături de faptul că studenții își plătesc în mare parte studiile (statul contribuie la educație doar în cazuri speciale), alegerea unei diplome majore presupune o responsabilitate crescută din partea studentului.
Întotdeauna o diplomă majoră este însoțită de una minoră iar studentul va avea o dublă specializare. Cu alte cuvinte, nu există de fapt absolvenți de filosofie în sensul strict al cuvântului, căci întotdeauna absolvenții vor avea de fapt două specializări. Practic toți studenții în filosofie mai fac o facultate în paralel (deși cerințele la o diplomă minoră sunt mai reduse), ceea ce lărgește orizontul discuțiilor la seminarii precum și calitatea referatelor. Învățământul filosofic nu este izolat de restul disciplinelor iar interacțiunea cu celelalte specializări este excelentă. De multe ori formația filosofică vine după familiarizarea cu alte discipline precum literatura, unele științe sau istoria.
Cei care aleg o diplomă majoră în filosofie nu au altă alternativă decât să își continue studiile la nivel de master sau doctorat sau să abandoneze „practicarea” filosofiei. O licență în filosofie nu prea este de mare folos: în licee nu se predă filosofie deci piața de muncă în filosofie în învățământul pre-universitar este ca și inexistentă. Puține oferte neacademice sunt atrăgătoare pentru un absolvent de filosofie. Unica alternativă este urmarea unor studii de masterat sau doctorat. Ceea ce frapează la prima vedere este piața universităților americane între care există o competiție acerbă pentru cooptarea celor mai buni absolvenți de filosofie. Un clasament multidimensional consultat de toți doctoranzii aspiranți este așa numitul Philosophical Gourmet Report http://www.philosophicalgourmet.com
Există acolo universități de „divizia A” vânate de toți, dar și universități mai mici care însă oferă foarte bune programe doctorale pe anumite direcții de specializare. Clasificarea pragmatică a universităților precum și competiția între ele de a atrage pe de o parte cei mai buni absolvenți de licență precum și cele mai bune cadre didactice este fascinantă. Sistemul diferă radical de cel din România: piața este total liberalizată, probabil datorită autonomiei universitare absolute (în SUA nu există un minister al educației pentru învățământul superior), universitățile sunt în competiție și sunt clasificate și evaluate și de profesori și de studenți, competiția pentru o poziție academică este impresionantă (la o universitate din „topul 50” se primesc între 300 și 500 de aplicații pentru o singură poziție academică), toate acestea conferind un sentiment de obiectivitate al competiției și al calității. Nu vreau să susțin că toate aspectele vieții academice americane stau sub semnul meritocrației, dar...
Probabil voi reveni în alt număr al revistei cu unele detalii despre viața studenților doctoranzi în SUA.