Numarul curent:

Principal

• Interviu
• Viata studenteasca
• Opinii

Editie speciala

Studii si eseuri

Literatura

Sumar de editie

Numarul curent in format pdf

 

Impresii despre Iasi:

Groapa timpului pierdut

de Paul Mihalache, paul_mihalache@yahoo.com

 

Ştiu, ar trebui să fie o formalitate materializată în una-două pagini în care să scriu “Vai, ce frumos…” sau “Îngrozitor de mulţi câini/gropi/ţigani etc”. Sau, în cel mai bun caz, păreri sincere şi evazive, formate în mai puţin de o săptămână, cât a durat schimbul de experienţă dintre studenţii din Bucureşti şi Iaşi. Nu voi face asta; mai mult, îmi voi aroga dreptul (pentru Iaşi şi ieşeni expresiile astea simandicoase se potrivesc de minune) de a reda, într-o formă neconvenţională, păreri sincere despre oraşul în care am crescut (?) şi am locuit până la 21 de ani.
Vara, oraşul Iaşi din România, ţară cu capitala alternantă (când la Budapesta, când la Sofia şi mult prea rar la Bucureşti), devine imposibil de locuit: aici mai rămân doar pensionarii fără bani, ţiganii săraci din cartierele periferice (şi rareori, subsemnatul altfel nici nu puteam scrie aceste impresii).
Începând din luna iulie, urbea se videază, iar casele şi blocurile te privesc cu ochi de orb, inexpresive: jaluzelele decolorate acoperă geamurile, iar în interiorul locuinţelor praful se aşterne din nimic peste muştele moarte.
În cârca oraşului Iaşi se puneau multe, însă cea mai teribilă sintagmă pe care o purta era aceea de “oraş al ratării”, deşi, periodic, oraşul are zvârcolirile sale, iar în schizofrenia sa nu încetează să se autoproclameze “Capitală a culturii” sau oraş iniţiator al unei revoluţii care a debutat, totuşi, în cealaltă extremitate a ţării, la Timşoara. Eu m-am chinuit mereu să demonstrez că sintagma cea mai potrivită pentru a desemna Iaşiul e tocmai cea nefericită, de oraş al ratării.
Scrisesem ceva pe tema asta, erodasem coteriile cenacliere, demontasem din “legendele întemeietoare” şi oraşul se zvârcolea de fiecare dată tremurând frisonat din coastele sale de nisip, mâturând şosele şi luând la vale casele de prin Ţicău. Pânză de apă freatică urcase şi ea băltind pe sub podelele de lemn, scoţând la iveală broaşte, şerpi apă şi lipitori. Nu rareori am văzut la televizor cum părinţi îngroziţi au fost nevoiţi să toarne sare pe negrele vieţuitoare de pe faţa nou născuţilor şi să constate că lipitorile erau pline de un sânge mai roşu şi mai dens decât mina pixului cu care scriu în acest moment.
Într-o noapte, după multe beri, mi-a venit o idee: să mă tranform într-un dragon ca aceia din cărţile lui Tolkien. Şi cum nu îmi surâdea ideea de a mai petrece o vară într-un loc ca şi mort, şi aş fi vrut să merg la mare (însă nu aveam bani), să scap (?) de muştele moarte pe care le găseam dimineaţa pe masă şi de praful ce curgea ca nisipul, continuu, egal, m-am hotărât să-mi creez, pe loc, propria mare. Am ales soluţia cutremurului care să îngroape oraşul într-un val de moloz şi de noroi, de haos şi de spaimă atroce, însă m-am răzgândit imediat: chiar şi unui dragon i-ar fi fost frică să controleze mişcările tectonice, şi risca, înspăimântat, să-şi ia zborul. Atunci am început să ironizez totul, să arăt că simplul contact cu oraşul contaminează ireversibil, că monumentele sale sunt de un kitsch macabru, inclusiv “Palaltul Culturii”, emblematic dezvăluindu-şi turnuleţele ţigăneşti acoperite cu tablă strălucitoare de zinc.
Am lovit cu coada în inima administrativă a urbei cu primarii şi corupţii şi prefecţii imbecili. Am suflat foc peste revistele culturale şi .............oraşului Iaşi pe care băştinaşii îi suportă dintr-un exaltat, depăşit şi prăfuit orgoliu provincial.
Am scris cu îndârjire, am forfecat oraşul tăind căile de acces, lăsând insule fragile acoperind cu apă, mai mult de o sută de hectare. Însă nu era de ajuns; de acolo de unde eram (terasa - dacă era vară aţi fi văzut-o şi voi - barului Cannabis, de pe unicul bulevard din Iaşi care-şi merită această titulatură) nu voiam să mai văd nici un fel de maluri, şi pentru asta, calculând sumar, aveam nevoie de mai mult de cinci sute de hectare de luciu de apă.
Înconjuraţi de alge, poeţii îşi vedeau de cenaclurile lor bolborosind (de data asta la propriu) versuri care, din fericire, nu se mai puteau auzi.
Avusesem tot timpul premoniţia că era indestructibil, că rataţii săi erau eterni...

Acum mă plimb cu barca peste Iaşi, privesc dincolo de luciul apei şi consemnez cu umor că până şi ţigările ard sub apă în oraşul ratării. Nu rareori mi s-a întâmplat să ofer foc vreunei broaşte cu trăsături neaşteptat de umane, şi nici n-am scăpat vâsla din mână auzind cum mi se mulţumeşte politicos.