Scrisoarea colegului Mardare mă îndeamnă să transcriu aici câteva rânduri din marele Hegel: (...) Am să-l provoc cu această ocazie pe autorul obscurelor calcule ce privesc masa cerebrală a filosofilor să demonstreze actul de incipienţă al micşorării creierului prin supraevaluarea potenţialităţii lui. Iar dacă nu va face aceasta, voi înţelege minimalismul pe care îl atribuie Luni-ului ca pe o reflectare a propriei condiţii. Deci, dragă T. Mardare, lumea nu stă în constatări destructuratoare ci în zidiri salvatoare. Să ne ferească Bunul Dumnezeu de autoritatea oarbă a anonimilor gloatei! Să ne iubim. Dacă suntem mari.
G. Pandele
(Pt. revista Luni, răspuns lui Tudorel Mardare)
................................................................
Dragă domnule X,
Unora dintre membrii redacţiei li se pare că "Tudorel Mardare
este G. Pandele" ar fi o propoziţie analitică, adică dacă aflăm
despre T. Mardare că i se spune şi G. Pandele nu ni se
îmbogăţeşte cunoaşterea despre primul, pentru că cei doi au
acelaşi referent. Dacă acceptăm acest lucru, putem să ne gândim
că persoana X şi-a răspuns singură la prima scrisoare trimisă
redacţiei pe fondul unei dedublări de personalitate în cadrul
aceluiaşi trup, caz în care, cu puţină imaginaţie (despre care
Einstein spunea că e nelimitată în comparaţie cu posibilitatea
cunoaşterii), putem spune că propoziţia mai sus formulată este
sintetică, adică cele două nume ar trimite la persoane diferite.
Dumneavoastră ce credeţi?
Mâna cu care s-a scris prima scrisoare a fost dirijată de o
minte care are o activitate psihico-emoţională complexă în
tramvai, printre care şi lectura "minimalistei publicaţii Luni".
Mâna care i-a întins un răspuns primeia (posibil întru
temperarea emoţiei la vederea surâsului inocent al copiilor)
echilibrează într-o incredibilă complementaritate comunicarea
iniţială, printr-un ton raţional si obiectiv: după răspunsul
propriu-zis pe tema revistei Luni, se ajunge printr-un calcul
riguros la ideea că între ea, persoana X, Kant şi Eminescu ar
exista un fel de "raport", de apropiere. Adică, dacă am înţeles
corect, Kant e mai mare ca Eminescu şi Eminescu e mai mare decât
persoana X, deci X nu e chiar aşa de mic. Noi credem că un
astfel de raţionament nu ne poate face decât bine, mai ales că
din finalul scrisorii înţelegem că oricine poate fi în locul lui
X.
Vă mulţumim pentru scrisori. Poate facem un grup de discuţii pe
tema "Noi (mereu aceiaşi sau nu) şi raporturile dintre noi
(oricum am fi) şi ceilalţi". Sau vă puteţi da ca exemplu la
seminariile de filosofia limbajului în locul frazei "Dan
Barbilian este Ion Barbu", arătând că totuşi această propoziţie
nu este analitică.
comenteaza acest articol pe Forum
Alte articole de acelaşi autor:
Despre revista "Luni" (nr. 3)
Student cazat la Iaşi (nr. 3)