Despre clepsidră şi cub
de Mădălina Chera
"Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat"
Ai spaţiul tău pe care poţi să îl umpli cu tine, poţi să gândeşti. Adică aici pot să fiu EU. Da, cam aşa ceva. Am trăit atât de mult sub formă de clişeu încât am ajuns să gândesc în clişee. Mie nu îmi prea iese chestia asta cu "a fi tu însăţi". Mă exasperează cât de multe cuvinte s-au aruncat aiurea pe tema asta. E oarecum stranie şi amuzantă imaginea, trebuie să recunosc, chiar şi pentru cineva profan aşa cum sunt eu. Pe o navă spaţiala, dacă cineva pierde o piuliţă sau o şurubelniţă când nu se află în navă, ci în afara ei alea nu cad ci pur şi simplu rămân aşa şi se deplasează pe o orbită proprie. Li se încropeşte ad-hoc în Harta Mare a Tuturor Lucrurilor o orbită a lor, numai a lor. Dintotdeauna m-a fascinat fenomenul acesta. Mi s-a părut un mod facil şi tocmai prin asta nu prea sigur de a înşela timpul. O infinită înşelătorie. Dacă s-ar întoarce cineva peste câteva mii de ani în momentul respectiv, precis calculat, le-ar gasi probabil tot acolo nealterate. Aşa şi cu vorbele rostite aiurea sau în van. Rămân undeva suspendate, oscilând, dacă e posibil aşa ceva, între două momente, între două feluri de a fi; prinse precum gâzele alea în picături de chihlimbar.
Când strigi pe cineva, de exemplu şi nu te aude; ce se întâmplă cu numele respectiv care nu şi-a atins scopul? Cuvintele au un ţel al lor? Pentru asta ar trebui să presupun că au o conştiinţă proprie. Sau nu neapărat. Un cuvânt poate fi la fel de bine asemeni unui vector, adică o entitate orientată pe o anumită direcţie şi într-un anumit sens. Astfel, nu cred că se poate spune că o forţă - vector prin definiţie - are conştiinţă.
Din întâmplare, camera în care locuiesc de ceva timp este cubică. Nu, nu e nici o iluzie optică la mijloc; am măsurătorile bine făcute, am parcurs chiar şi cu degetul linia de îmbinare dintre tavan şi peretele de vis-à-vis de mine cum stau acum. Este un cub în toată regula. După ce aerisesc, imediat ce închid geamul, fac în minte cu o bucurie bolnăvicioasă un scurt calcul -de fapt, calcul e mult spus, pentru că de câte ori l-am făcut, am ajuns să îl ştiu pe de rost; aşadar spun pe de rost o scurtă poezioară de cifre - i-ar fi plăcut lui Barbilian ? - ca un soi de cifru sau de parolă. Calculez exact câţi metri cubi de aer se înghesuie în camera mea.
Şi vine individul ăsta şi îmi spune: " Ai aici spaţiul tău". Iar eu nu mă pot uita decât la cum ţine ţigara între buze şi la soarele de toamnă care desenează un triunghi pe parchet, cum ţine uşa deschisă. Şi nu pot să nu mă întreb, când într-un final înţeleg ce îmi spune; cum adică "spaţiul meu". Cubul carevasăzica.
Omul acesta îmi servea un cub. Iar eu l-am luat. Mai mult pentru soarele de toamnă. E un experiment în fizică; nu este realizabil în mod practic, dar teoretic cel puţin există ideea asta că într-un cub perfect făcut din suprafaţă perfect reflectorizantă, dacă ar pătrunde o infimă rază de lumină şi apoi s-ar închide perfect cubul, lumina s-ar reflecta aşa la infinit. Asta seamănă oarecum cu povestea aia cu oborocul. Mie mi-a plăcut - fără să ştiu exact de ce - ideea asta: că dacă l-aş deschide peste câţiva ani din cubul acela ar ieşi lumină. Dar faptul că am reuşit să folosesc de două ori cuvântul "perfect" în aceeaşi frază este un indiciu clar că nu e ceva realizabil.
Deci mi-a dat omul ăla un cub. Şi eu l-am luat.
comenteaza acest articol pe Forum