Foametea
de Maria Manuela Stoicescu,
maxx@revista.filos.ro
Marcos mergea pe drumul de ţară
ţinându-şi capul în jos şi mâinile în buzunarele rupte.
Sandalele i se umpluseră de un praf albicios, asemenea
unei pudre învechite. Părul îi era ciufulit şi şuviţele
tunse cu câteva zile în urmă îi stăteau ţepene.
Uitându-te la el îţi puteai da seama că străbătuse ceva
drum, până să ajungă aproape de biserica ce se înălţa
dreaptă, ca o corabie de război, în faţa lui. Îşi trecu
limba peste buzele arse şi înaintă până dădu de prăvălia
bătrânului Cecce. Intră, clopoţelul atârnat de tocul
uşii zbieră subţirel, iar bătrânul ieşi din încăperea
alăturată ţinându-se de şale. Îşi şterse mâinile pe
şorţul colorat şi, când dădu cu ochii de baiat clipi
des, iar un zâmbet ştirb i se lăţi pe faţă.
- Douăzeci de sticle de lapte... şi zece borcane de
murături. Nu?...
- Da... Aveţi cumva şi niste pahare? Tata a fost la
crâşmă şi când s-a întors a dărâmat bufetul, iar biata
mama nu mai are nici în ce pune apa.
- Da, fiule, acuş. Mai am vreo cincisprezece, de anul
trecut. Zgârciţii ăştia de-aici mai bine-ar bea din
palme decât să-şi ia niste pahare ca lumea. Uite, aici.
Uite ce minunăţii de pahare... ţi le împachetez.
- Mulţumesc.
Marcos luă o sticlă de lapte şi bătu de câteva ori cu
unghia de la degetul arătător în ea, ascultând atent
zgomotul.
- Poftim, zise bătrânul întorcându-se din cealaltă
încăpere, ţi-am pus aici tot ce vrei. Ce mai face
soră-ta?
- Bine, mulţumesc.
- I-am pus acolo o vază de cristal. Saptămâna asta am
primit-o. O splendoare de vază. I-o dai tu?
Zicând acestea bătrânul clipi repede dintr-un singur
ochi şi Marcos îşi dădu seama că încerca să-i facă cu
ochiul. Întreba de sor-sa de fiecare dată şi de fiecare
dată îi trimitea cele mai bune lucruri pe care le
primea, zicându-i s-o mai aducă şi pe ea cand mai vine.
- Mai adu-o şi pe ea cand mai vii pe-aici. N-am mai
văzut-o de când era de-o şchioapă.
Marcos dădu din cap şi-i spuse că Wilhelmina rămăsese
acasă s-o ajute pe maică-sa la dereticat.
- Harnica fătucă.... Şi frumoasă... Promiţi să vii cu ea
data viitoare?
- Promit, zise Marcos, apucând sacii. Să trăiţi!
- Pe curând, băiete!
Târând sticlele dupa el băiatul o luă către staţia de
autobuz care îl lăsa în apropierea orăşelului său. În
drum spre staţie se aşeză sub un copac. Era ora amiezii
şi toţi erau prin casele lor, cu draperiile trase. Soţii
încercau să nimerească oala de noapte scuipând în somn,
copiii se jucau făcând castele din plăcinte, femeile se
rugau plângând şi fetele visau înfierbântate la preotul
satului.
Cercetă sacii, până când dădu de vază; o izbi de pământ,
însă aceasta se ciobi puţin. O izbi încă o dată, cu mai
multă putere, iar vaza se sparse în câteva cioburi mari.
Apucă unul dintre ele cu mâna şi muşcă din el cu poftă.
Apoi începu să mestece; sunetul bucăţilor de cristal
plimbându-i-se prin gură semăna cu cel al cuburilor de
zahăr în râşniţa mamei sale. Un firicel de sange i se
scurse până aproape de mărul lui Adam. Şi-l şterse cu
mâneca, înfulecă şi cealaltă jumătate de ciob, înghiţi,
puse cioburile în sac şi o luă din loc. Autobuzul veni
peste jumătate de ceas. Se urcă în el şi se aşeză pe un
scaun căptuşit cu piele maronie sfâşiată şi zburlită,
prin care ieşeau ca nişte limbi uriaşe şi aspre bucăţi
de burete murdar.
Ajuns în apropiere de satul său coborî din autobuz,
apucă sacii de gurile legate cu sfoară şi îi târî pe jos
până când văzu acoperişul slab, făcut din câteva
scandurele, al casei sale. Făcu o ultimă sforţare până
la uşă. Bătu, şi în câteva clipe îi deschise mama, cu o
privire flămânda. Apucă de unul dintre saci şi îl trase
înăuntru, apoi, văzând că fiu-su nu mai are vlagă să-i
care şi pe ceilalţi în casă, îl impinse cu o mână din
drum şi se opinti până când îi cără pe toţi în mica
sufragerie.
- Bea nişte apa. Sărăcuţul de tine...
Marcos se trântise pe jos şi încerca să spună ceva.
- Vezi că... în sac...nu în ăla... în ăla... e o
vază.... prostul de Cecce încă-i trimite soră-mii tot
felul de minunăţii. De data asta am avut noroc.
Maică-sa deschisese ca şi cum ar fi fost cuprinsă de
friguri sacul şi ridicase cioburile transparente în
lumina soarelui. Sărută puternic unul dintre ele şi,
îndreptându-se spre băiatul sau, îl mângâie pe frunte.
Apoi se apucă să spargă cioburile cu un ciocănel în
bucăţi mai mici, fiindcă nu prea mai avea dinţi. În timp
ce lovea cu ciocanul începu să vorbească cu o poftă
nebună.
- Noroc cu Cecce, altfel nu ştiu cum ne descurcam. Doar
să nu se prăpădească, nenorocitul, că de la scorpia de
fiică-sa nu mai vedem noi mare lucru. Şi zi ţi-a dat
vaza asta pentru sor-ta... zicând acestea femeia se
întoarse către Marcos ţinând în mână ciocanul: sper că
nu ţi-a dat prin cap să-i zici că sor-ta nu mai e de ani
de zile. Vezi şi tu cât de grele sunt vremurile şi uite
ce bine ne mai prinde câte-un lucru ca ăsta...
- Nu i-am zis nimic. Doar că m-a pus să promit că data
viitoare o aduc şi pe ea.
- O iei pe amărâta aia de Grazia. Îi dăm un paharel să
meargă cu tine pân-acolo. Marcos.... dormi?!
Băiatul închisese ochii şi dacă, până atunci mai scosese
câteva vorbe, acum se prăvălise într-un somn de plumb.
Maică-sa îl cerceta cu atentie, îi dădu un cot, însă
Marcos nici nu se mişcă. Femeia îşi frecă palmele cu
bucurie şi, ducându-se înapoi la masă, apucă o
grămăjoara de cioburi pisate şi o băgă lacomă în gură.
Mai luă una, ferindu-se să nu stea lângă fereastră.
Şi-aşa hămesitele alea de peste drum îl pândeau pe
Marcos la fiecare pas.
Mesteca lacomă şi repede, ţinând ochii închişi. După ce
termină de înfulecat cioburile pe care le pisase,
desfăcu toţi sacii şi scoase din hârtiile în care erau
împachetate borcanele şi sticlele, până dadu şi de
paharele pe care Marcos i le ceruse bătrânului vânzător
aşa cum îl învăţase chiar ea înainte să plece. Le scoase
cu atenţie, apoi luă de prin celălalt colţ al camerei o
pungă de hârtie, puse toate paharele în ea şi le ascunse
sub patul băiatului.
Când acesta se trezi, maică-sa se chinuia să spargă în
bucăţele mici un borcan imens, uitându-se din când în
când pe geamul care dădea în aleea dinspre casa lor.
Tuşea şi mai scuipa din când în când, apoi se ştergea la
gură şi trântea din nou borcanul de pâmânt. Nu era chip
să se spargă. Îşi puse mâinile în şold, şi, cu vocea
horcăită spuse ca pentru ea:
- La dracu`! S-or fi culcat nenorocitele alea?
Oftă şi luă borcanul de jos, apoi, uitându-se în toate
direcţiile, ca şi cum toate vecinele s-ar fi ascuns sub
podea, aşteptând să-l scape, ieşi în curtea din spate.
Acolo, pe cimentul ondulat, turnat parcă peste cadavre,
ridică borcanul deasupra capului şi îi dădu drumul.
Acesta se sparse în zeci de bucăţele ascuţite, verzui şi
translucide, fiecare ca un colţ al vreunui animal de
sticlă.
Femeia se aplecă, începând să adune bucăţelele în poala
şorţului. Între timp îi făcuse un semn din cap
băiatului. Acesta sosi lângă ea şi, luând cioburile cu
pumnul, le aşeza în pungi şi în ce mai găsise prin casă.
Amandoi se grăbeau, fiindcă în curând, aveau să se
aprindă luminile de la casele de prin preajmă. Un sunet
de sticlă spartă îi facea pe toţi să deschidă ochii mai
repede decât dacă ar fi simţit că le arde trupul.
Ziua în amiaza mare, pe când mai prindeau trecând prin
satul lor vreun străin care vindea tot felul de
minunăţii, îl înconjurau, întrebându-l dacă nu cumva are
de vânzare farfurii, pahare sau fructiere de sticlă, le
înhăţau şi se închideau în casele lor mărunte, şi,
sprijinindu-se de uşi, îşi umpleau gurile şi mestecau
până când îi găseai în genunchi ştergând sângele de pe
jos.
Câte-o soţie vicleană se bagă după dulap, înfulecând
câte un pahar de lichior, scoţând din când în cand
fruntea pe fereastra cu perdea, deoarece geamurile
dispăruseră toate acum câţiva ani, ca nu cumva cineva
să-şi dea seama că pusese mâna pe aşa o bunatate. Câte
un copil hapsân scotocea prin fosta sală de bal a
orăşelului, găsind câte un ţurţure de sticlă din vechiul
candelabru care lumina încăperea în serile de vară când
lumea venea să danseze, pe care îl înghiţea acolo, pe
loc, după care se ştergea la gură şi pleca spre casă.
Mama lui Marcos intră repede înapoi în casă şi rasturnă
toate cioburile pe jos. Îşi luă din nou ciocanul şi
începu să le spargă ca să le poată inghiţi mai uşor.
Zâmbea mulţumită, plimbându-şi limba peste buzele
sfâşiate, pline de bube şi tăieturi, care dezveleau din
când în când o gură roşie cu cioturi de dinţi.
După ce termină aşeză toată sticla fărâmiţată într-o
pungă, o legă la gură şi se aşeză, udă de sudoare, pe un
scaun. Zăbovi un timp, apoi se duse în camera ei şi se
aşeză pe pat. Scuipă în oala de sub pat şi adormi în
câteva clipe.
A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, se îmbrăcă în
una dintre puţinele rochii încă bune pe care le avea,
vazu că Marcos doarme încă, înfăşurat în cearşaf, merse
tiptil până la patul său, scoase de sub pat paharele pe
care le ascunsese deunăzi, luă două, le înveli într-o
faţă de pernă şi se îndreptă spre uşă.
Cand ieşi dădu bineţe unei alte femei care ţinea la
piept ca pe un copil, o perdea făcuta ghem peste ceea
ce, se gândi mama, semăna a vreo fructieră din aceea cum
văzuse în vitrinele oraşului vecin. Îşi zâmbiră
amândouă, arătându-şi gurile pustii şi strângând mai
tare ceea ce aveau în mâini. Femeia se îndeparta şi mama
băiatului grăbi pasul spre una dintre casele de la
capătul oraşului. Când ajunse, văzu că perdelele erau
trase. Bătu de patru ori cu pumnul în uşă, şi, după un
timp, veni să-i deschidă un bărbat mic de statură, cu
pielea înnegrită de soare. Se uită în stânga şi în
dreapta şi, punându-i o mână pe spate, o împinse încet
în casă. Femeia aştepta ca el să închidă uşa, şi, după
ce acesta se întoarse spre ea, lăsă pachetul pe o măsuţa
şi i se aruncă de gât. Işi lipiră buzele sfâşiate
într-un sărut prelung în timp ce razele soarelui care
intrau prin perdeaua de pânză li se plimbau pe corpuri.
După un timp femeia se dezlipi din strânsoare, rămânând
câteva secunde să-şi plimbe mâinile pe pielea
transpirată a bărbatului. Luă de pe masă pachetul
învelit în faţa de pernă şi îl deschise cu un zâmbet
larg şi gol sub privirile lacome ale amantului. Scoase
la iveală paharele cu un sentiment de mândrie şi începu
să i le plimbe râzand pe sub ochi. Ţinea câte unul în
fiecare mână. Încet-încet, începu să şi le plimbe pe
corpul plin şi pe buze, cu mişcări greoaie şi
neîndemanatice. El o privea de la depărtare,
ştergându-şi sudoarea de pe frunte.
Deodată, femeia îşi schimonosi uşor faţa şi, trăgând aer
în piept, strănută cu putere. Paharul din mâna stângă
căzu cu un zgomot sec pe podeaua de lemn şi se făcu
ţăndări. Două priviri fulgerătoare străbătură încăperea,
iar cei doi se năpustiră asupra bucăţilor de sticlă care
zăceau împrăştiate pe podea, nimerind cu mâinile,
coatele şi genunchii în ele şi culegându-le cu pumnii.
Se uitară unul la altul în răstimpul în care strângeau
în poală cioburile şi se lăsară, zâmbind, pe podea. Un
vânt puternic, fierbinte şi amar cum nu mai batuse prin
acele părţi luni în şir, intră prin fereastră facand
perdeaua să fluture ca rochia unei mirese în cadere.
Mama lui Marcos îşi privi amantul care zăcea tolănit,
vârându-şi în gură un ciob micuţ. Privi cum acesta i se
plimbă prin gură şi auzi sunetul acela de râşniţă de
zahăr. Îi zâmbi tandru şi se aplecă peste el, ţinând
între dinţi o altă bucăţică de sticlă, pe care i-o
plimba încet peste bărbie. Acesta îşi dădu capul pe
spate cu un oftat lacom şi, în secunda următoare femeia
se lăsă în jos şi, făcând un gest aprig, îşi smuci gâtul
de la stânga la dreapta şi-i crestă beregata. Barbatul
scoase un sunet răguşit şi rămase lat pe podea, cu capul
aplecat într-o parte şi cu mâna înfiptă în părul des al
femeii. Aceasta îi scoase mâna din părul ei şi, râzând,
îşi vârî în gură, cu limba, ciobul pe care îl avea între
dinţi şi începu să-l mestece. După ce înghiţi, se şterse
pe faţă de sângele proaspăt care ţâşnise în încăpere şi
se lungi lângă trupul cald şi neînsufleţit, respirând
greu. Într-un sfârşit, închise ochii şi adormi.
Se înserase când deschise în sfârşit ochii. Îşi întinse
mâinile şi căscă o dată, prelung, apoi îndreptându-şi
privirile spre bărbatul care zăcea în dreapta ei strâmbă
din nas şi se ridică cu repeziciune. Îşi trecu mâinile
prin părul încă ud de sudoare după care adună cu grijă
cioburile, uitându-se cu atenţie prin jur, le împachetă
la loc în cârpa cu care venise şi, strângând-o la gura,
se pregati sa plece. Înainte să iasă pe uşă mai aruncă o
privire către hoitul de pe jos şi schiţă o mutră
nemulţumită. Îşi şterse mâinile pe rochie, şi ieşi din
casă.
Mergea pe alee ţinându-şi mâinile în jurul burţii, unde
avea strecurate cioburile. Mergea încet, cu paşi mici,
ca nu cumva bucăţile de sticlă să facă vreun zgomot şi
din când în când se mai oprea să îşi tragă sufletul şi
să-şi şteargă fruntea.
Când ajunse în apropiere de casă grăbi pasul. În faţa
uşii scoase de sub rochie pachetul şi împinse cu putere
în ea. Când intră se uită în stânga şi în dreapta şi
strigă cu vocea răguşită:
- Marcos! Marcos, unde eşti?
Băiatul ieşi de după colţ, ţinând în mână un vătrai mare
şi greu cu care o izbi pe femeie în ceafă. Aceasta căzu
secerată la pământ, lăsând din mână săculeţul cu
cioburi. Marcos mai ridică o dată vătraiul în sus, apoi
lovi cu mai multă putere în corpul mamei, care zăcea
nemişcată. După aceea aruncă vătraiul într-un colţ şi,
apucând-o de haine şi de păr, o târî până în curte,
gândindu-se să se descotorosească de ea mai târziu.
Întorcându-se în casă, desfăcu săculeţul cu cioburi,
apucă unul şi il înghiţi aproape pe nerăsuflate.
comenteaza acest
articol pe
Forum
Alte articole de acelaşi autor:
Sens interzis (nr. 1)
25 - O povestire anunţată (nr. 2)
Avangardă sau blablangardă? (nr. 3)