Foametea

de Maria Manuela Stoicescu, maxx@revista.filos.ro

Marcos mergea pe drumul de ţară ţinându-şi capul în jos şi mâinile în buzunarele rupte. Sandalele i se umpluseră de un praf albicios, asemenea unei pudre învechite. Părul îi era ciufulit şi şuviţele tunse cu câteva zile în urmă îi stăteau ţepene. Uitându-te la el îţi puteai da seama că străbătuse ceva drum, până să ajungă aproape de biserica ce se înălţa dreaptă, ca o corabie de război, în faţa lui. Îşi trecu limba peste buzele arse şi înaintă până dădu de prăvălia bătrânului Cecce. Intră, clopoţelul atârnat de tocul uşii zbieră subţirel, iar bătrânul ieşi din încăperea alăturată ţinându-se de şale. Îşi şterse mâinile pe şorţul colorat şi, când dădu cu ochii de baiat clipi des, iar un zâmbet ştirb i se lăţi pe faţă.
- Douăzeci de sticle de lapte... şi zece borcane de murături. Nu?...
- Da... Aveţi cumva şi niste pahare? Tata a fost la crâşmă şi când s-a întors a dărâmat bufetul, iar biata mama nu mai are nici în ce pune apa.
- Da, fiule, acuş. Mai am vreo cincisprezece, de anul trecut. Zgârciţii ăştia de-aici mai bine-ar bea din palme decât să-şi ia niste pahare ca lumea. Uite, aici. Uite ce minunăţii de pahare... ţi le împachetez.
- Mulţumesc.
Marcos luă o sticlă de lapte şi bătu de câteva ori cu unghia de la degetul arătător în ea, ascultând atent zgomotul.
- Poftim, zise bătrânul întorcându-se din cealaltă încăpere, ţi-am pus aici tot ce vrei. Ce mai face soră-ta?
- Bine, mulţumesc.
- I-am pus acolo o vază de cristal. Saptămâna asta am primit-o. O splendoare de vază. I-o dai tu?
Zicând acestea bătrânul clipi repede dintr-un singur ochi şi Marcos îşi dădu seama că încerca să-i facă cu ochiul. Întreba de sor-sa de fiecare dată şi de fiecare dată îi trimitea cele mai bune lucruri pe care le primea, zicându-i s-o mai aducă şi pe ea cand mai vine.
- Mai adu-o şi pe ea cand mai vii pe-aici. N-am mai văzut-o de când era de-o şchioapă.
Marcos dădu din cap şi-i spuse că Wilhelmina rămăsese acasă s-o ajute pe maică-sa la dereticat.
- Harnica fătucă.... Şi frumoasă... Promiţi să vii cu ea data viitoare?
- Promit, zise Marcos, apucând sacii. Să trăiţi!
- Pe curând, băiete!
Târând sticlele dupa el băiatul o luă către staţia de autobuz care îl lăsa în apropierea orăşelului său. În drum spre staţie se aşeză sub un copac. Era ora amiezii şi toţi erau prin casele lor, cu draperiile trase. Soţii încercau să nimerească oala de noapte scuipând în somn, copiii se jucau făcând castele din plăcinte, femeile se rugau plângând şi fetele visau înfierbântate la preotul satului.
Cercetă sacii, până când dădu de vază; o izbi de pământ, însă aceasta se ciobi puţin. O izbi încă o dată, cu mai multă putere, iar vaza se sparse în câteva cioburi mari. Apucă unul dintre ele cu mâna şi muşcă din el cu poftă. Apoi începu să mestece; sunetul bucăţilor de cristal plimbându-i-se prin gură semăna cu cel al cuburilor de zahăr în râşniţa mamei sale. Un firicel de sange i se scurse până aproape de mărul lui Adam. Şi-l şterse cu mâneca, înfulecă şi cealaltă jumătate de ciob, înghiţi, puse cioburile în sac şi o luă din loc. Autobuzul veni peste jumătate de ceas. Se urcă în el şi se aşeză pe un scaun căptuşit cu piele maronie sfâşiată şi zburlită, prin care ieşeau ca nişte limbi uriaşe şi aspre bucăţi de burete murdar.
Ajuns în apropiere de satul său coborî din autobuz, apucă sacii de gurile legate cu sfoară şi îi târî pe jos până când văzu acoperişul slab, făcut din câteva scandurele, al casei sale. Făcu o ultimă sforţare până la uşă. Bătu, şi în câteva clipe îi deschise mama, cu o privire flămânda. Apucă de unul dintre saci şi îl trase înăuntru, apoi, văzând că fiu-su nu mai are vlagă să-i care şi pe ceilalţi în casă, îl impinse cu o mână din drum şi se opinti până când îi cără pe toţi în mica sufragerie.
- Bea nişte apa. Sărăcuţul de tine...
Marcos se trântise pe jos şi încerca să spună ceva.
- Vezi că... în sac...nu în ăla... în ăla... e o vază.... prostul de Cecce încă-i trimite soră-mii tot felul de minunăţii. De data asta am avut noroc.
Maică-sa deschisese ca şi cum ar fi fost cuprinsă de friguri sacul şi ridicase cioburile transparente în lumina soarelui. Sărută puternic unul dintre ele şi, îndreptându-se spre băiatul sau, îl mângâie pe frunte. Apoi se apucă să spargă cioburile cu un ciocănel în bucăţi mai mici, fiindcă nu prea mai avea dinţi. În timp ce lovea cu ciocanul începu să vorbească cu o poftă nebună.
- Noroc cu Cecce, altfel nu ştiu cum ne descurcam. Doar să nu se prăpădească, nenorocitul, că de la scorpia de fiică-sa nu mai vedem noi mare lucru. Şi zi ţi-a dat vaza asta pentru sor-ta... zicând acestea femeia se întoarse către Marcos ţinând în mână ciocanul: sper că nu ţi-a dat prin cap să-i zici că sor-ta nu mai e de ani de zile. Vezi şi tu cât de grele sunt vremurile şi uite ce bine ne mai prinde câte-un lucru ca ăsta...
- Nu i-am zis nimic. Doar că m-a pus să promit că data viitoare o aduc şi pe ea.
- O iei pe amărâta aia de Grazia. Îi dăm un paharel să meargă cu tine pân-acolo. Marcos.... dormi?!
Băiatul închisese ochii şi dacă, până atunci mai scosese câteva vorbe, acum se prăvălise într-un somn de plumb. Maică-sa îl cerceta cu atentie, îi dădu un cot, însă Marcos nici nu se mişcă. Femeia îşi frecă palmele cu bucurie şi, ducându-se înapoi la masă, apucă o grămăjoara de cioburi pisate şi o băgă lacomă în gură. Mai luă una, ferindu-se să nu stea lângă fereastră. Şi-aşa hămesitele alea de peste drum îl pândeau pe Marcos la fiecare pas.
Mesteca lacomă şi repede, ţinând ochii închişi. După ce termină de înfulecat cioburile pe care le pisase, desfăcu toţi sacii şi scoase din hârtiile în care erau împachetate borcanele şi sticlele, până dadu şi de paharele pe care Marcos i le ceruse bătrânului vânzător aşa cum îl învăţase chiar ea înainte să plece. Le scoase cu atenţie, apoi luă de prin celălalt colţ al camerei o pungă de hârtie, puse toate paharele în ea şi le ascunse sub patul băiatului.
Când acesta se trezi, maică-sa se chinuia să spargă în bucăţele mici un borcan imens, uitându-se din când în când pe geamul care dădea în aleea dinspre casa lor. Tuşea şi mai scuipa din când în când, apoi se ştergea la gură şi trântea din nou borcanul de pâmânt. Nu era chip să se spargă. Îşi puse mâinile în şold, şi, cu vocea horcăită spuse ca pentru ea:
- La dracu`! S-or fi culcat nenorocitele alea?
Oftă şi luă borcanul de jos, apoi, uitându-se în toate direcţiile, ca şi cum toate vecinele s-ar fi ascuns sub podea, aşteptând să-l scape, ieşi în curtea din spate. Acolo, pe cimentul ondulat, turnat parcă peste cadavre, ridică borcanul deasupra capului şi îi dădu drumul. Acesta se sparse în zeci de bucăţele ascuţite, verzui şi translucide, fiecare ca un colţ al vreunui animal de sticlă.
Femeia se aplecă, începând să adune bucăţelele în poala şorţului. Între timp îi făcuse un semn din cap băiatului. Acesta sosi lângă ea şi, luând cioburile cu pumnul, le aşeza în pungi şi în ce mai găsise prin casă. Amandoi se grăbeau, fiindcă în curând, aveau să se aprindă luminile de la casele de prin preajmă. Un sunet de sticlă spartă îi facea pe toţi să deschidă ochii mai repede decât dacă ar fi simţit că le arde trupul.
Ziua în amiaza mare, pe când mai prindeau trecând prin satul lor vreun străin care vindea tot felul de minunăţii, îl înconjurau, întrebându-l dacă nu cumva are de vânzare farfurii, pahare sau fructiere de sticlă, le înhăţau şi se închideau în casele lor mărunte, şi, sprijinindu-se de uşi, îşi umpleau gurile şi mestecau până când îi găseai în genunchi ştergând sângele de pe jos.
Câte-o soţie vicleană se bagă după dulap, înfulecând câte un pahar de lichior, scoţând din când în cand fruntea pe fereastra cu perdea, deoarece geamurile dispăruseră toate acum câţiva ani, ca nu cumva cineva să-şi dea seama că pusese mâna pe aşa o bunatate. Câte un copil hapsân scotocea prin fosta sală de bal a orăşelului, găsind câte un ţurţure de sticlă din vechiul candelabru care lumina încăperea în serile de vară când lumea venea să danseze, pe care îl înghiţea acolo, pe loc, după care se ştergea la gură şi pleca spre casă.
Mama lui Marcos intră repede înapoi în casă şi rasturnă toate cioburile pe jos. Îşi luă din nou ciocanul şi începu să le spargă ca să le poată inghiţi mai uşor. Zâmbea mulţumită, plimbându-şi limba peste buzele sfâşiate, pline de bube şi tăieturi, care dezveleau din când în când o gură roşie cu cioturi de dinţi.
După ce termină aşeză toată sticla fărâmiţată într-o pungă, o legă la gură şi se aşeză, udă de sudoare, pe un scaun. Zăbovi un timp, apoi se duse în camera ei şi se aşeză pe pat. Scuipă în oala de sub pat şi adormi în câteva clipe.
A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, se îmbrăcă în una dintre puţinele rochii încă bune pe care le avea, vazu că Marcos doarme încă, înfăşurat în cearşaf, merse tiptil până la patul său, scoase de sub pat paharele pe care le ascunsese deunăzi, luă două, le înveli într-o faţă de pernă şi se îndreptă spre uşă.
Cand ieşi dădu bineţe unei alte femei care ţinea la piept ca pe un copil, o perdea făcuta ghem peste ceea ce, se gândi mama, semăna a vreo fructieră din aceea cum văzuse în vitrinele oraşului vecin. Îşi zâmbiră amândouă, arătându-şi gurile pustii şi strângând mai tare ceea ce aveau în mâini. Femeia se îndeparta şi mama băiatului grăbi pasul spre una dintre casele de la capătul oraşului. Când ajunse, văzu că perdelele erau trase. Bătu de patru ori cu pumnul în uşă, şi, după un timp, veni să-i deschidă un bărbat mic de statură, cu pielea înnegrită de soare. Se uită în stânga şi în dreapta şi, punându-i o mână pe spate, o împinse încet în casă. Femeia aştepta ca el să închidă uşa, şi, după ce acesta se întoarse spre ea, lăsă pachetul pe o măsuţa şi i se aruncă de gât. Işi lipiră buzele sfâşiate într-un sărut prelung în timp ce razele soarelui care intrau prin perdeaua de pânză li se plimbau pe corpuri.
După un timp femeia se dezlipi din strânsoare, rămânând câteva secunde să-şi plimbe mâinile pe pielea transpirată a bărbatului. Luă de pe masă pachetul învelit în faţa de pernă şi îl deschise cu un zâmbet larg şi gol sub privirile lacome ale amantului. Scoase la iveală paharele cu un sentiment de mândrie şi începu să i le plimbe râzand pe sub ochi. Ţinea câte unul în fiecare mână. Încet-încet, începu să şi le plimbe pe corpul plin şi pe buze, cu mişcări greoaie şi neîndemanatice. El o privea de la depărtare, ştergându-şi sudoarea de pe frunte.
Deodată, femeia îşi schimonosi uşor faţa şi, trăgând aer în piept, strănută cu putere. Paharul din mâna stângă căzu cu un zgomot sec pe podeaua de lemn şi se făcu ţăndări. Două priviri fulgerătoare străbătură încăperea, iar cei doi se năpustiră asupra bucăţilor de sticlă care zăceau împrăştiate pe podea, nimerind cu mâinile, coatele şi genunchii în ele şi culegându-le cu pumnii. Se uitară unul la altul în răstimpul în care strângeau în poală cioburile şi se lăsară, zâmbind, pe podea. Un vânt puternic, fierbinte şi amar cum nu mai batuse prin acele părţi luni în şir, intră prin fereastră facand perdeaua să fluture ca rochia unei mirese în cadere.
Mama lui Marcos îşi privi amantul care zăcea tolănit, vârându-şi în gură un ciob micuţ. Privi cum acesta i se plimbă prin gură şi auzi sunetul acela de râşniţă de zahăr. Îi zâmbi tandru şi se aplecă peste el, ţinând între dinţi o altă bucăţică de sticlă, pe care i-o plimba încet peste bărbie. Acesta îşi dădu capul pe spate cu un oftat lacom şi, în secunda următoare femeia se lăsă în jos şi, făcând un gest aprig, îşi smuci gâtul de la stânga la dreapta şi-i crestă beregata. Barbatul scoase un sunet răguşit şi rămase lat pe podea, cu capul aplecat într-o parte şi cu mâna înfiptă în părul des al femeii. Aceasta îi scoase mâna din părul ei şi, râzând, îşi vârî în gură, cu limba, ciobul pe care îl avea între dinţi şi începu să-l mestece. După ce înghiţi, se şterse pe faţă de sângele proaspăt care ţâşnise în încăpere şi se lungi lângă trupul cald şi neînsufleţit, respirând greu. Într-un sfârşit, închise ochii şi adormi.
Se înserase când deschise în sfârşit ochii. Îşi întinse mâinile şi căscă o dată, prelung, apoi îndreptându-şi privirile spre bărbatul care zăcea în dreapta ei strâmbă din nas şi se ridică cu repeziciune. Îşi trecu mâinile prin părul încă ud de sudoare după care adună cu grijă cioburile, uitându-se cu atenţie prin jur, le împachetă la loc în cârpa cu care venise şi, strângând-o la gura, se pregati sa plece. Înainte să iasă pe uşă mai aruncă o privire către hoitul de pe jos şi schiţă o mutră nemulţumită. Îşi şterse mâinile pe rochie, şi ieşi din casă.
Mergea pe alee ţinându-şi mâinile în jurul burţii, unde avea strecurate cioburile. Mergea încet, cu paşi mici, ca nu cumva bucăţile de sticlă să facă vreun zgomot şi din când în când se mai oprea să îşi tragă sufletul şi să-şi şteargă fruntea.
Când ajunse în apropiere de casă grăbi pasul. În faţa uşii scoase de sub rochie pachetul şi împinse cu putere în ea. Când intră se uită în stânga şi în dreapta şi strigă cu vocea răguşită:
- Marcos! Marcos, unde eşti?
Băiatul ieşi de după colţ, ţinând în mână un vătrai mare şi greu cu care o izbi pe femeie în ceafă. Aceasta căzu secerată la pământ, lăsând din mână săculeţul cu cioburi. Marcos mai ridică o dată vătraiul în sus, apoi lovi cu mai multă putere în corpul mamei, care zăcea nemişcată. După aceea aruncă vătraiul într-un colţ şi, apucând-o de haine şi de păr, o târî până în curte, gândindu-se să se descotorosească de ea mai târziu.
Întorcându-se în casă, desfăcu săculeţul cu cioburi, apucă unul şi il înghiţi aproape pe nerăsuflate.



comenteaza acest articol pe Forum 


Alte articole de acelaşi autor:

Sens interzis (nr. 1)

25 - O povestire anunţată (nr. 2)

Avangardă sau blablangardă? (nr. 3)