Artă şi morală
de Iulian Cătălin Costache
Citind eseul lui Carlo Bo -
Responsabilitatea scriitorului - în care se pomenea la
începutul acestuia de faimoasele afirmaţii gidiene
despre raporturile de independenţă care ar trebui să
existe între artă şi morală, am realizat - lucru care
m-a surprins - că nici până în ziua de azi cele două nu
sunt înţelese independent una de alta, sau cel puţin nu
toată lume le înţelege aşa. Voi încerca în cele ce
urmează sa susţin teza că arta şi morala trebuiesc
înţelese în mod independent. În caz contrar - aşa cum
văd eu lucrurile - arta va rămâne de multe ori
neînţeleasă şi neapreciată la adevărata ei valoare. Se
întâmplă acest lucru din simplul motiv că opera de artă
intră într-un mic conflict cu unele convingeri morale.
Evident că din acest conflict, pentru cei care nu
înţeleg arta şi morala în mod independent, nu poate ieşi
niciodată în câştig arta. Pierderea este în acest caz
dublă, pe de o parte, opera de arta rămâne neînţeleasă,
pe de altă parte, cel care receptează opera de artă nu
se poate bucura pe deplin de aceasta.
Aş vrea să evidenţiez necesitatea independenţei dintre
artă şi morală pe un caz particular. În această privinţă
voi apela la piesa de teatru De Pretore de Eduardo de
Filippo, în care rolul principal şi regia îi aparţin lui
Horaţiu Mălăele. De Pretore are o meserie
"creştinească", este hoţ de buzunare şi tocmai când se
îndrăgosteşte de Ninuccia, o fată săracă şi inocentă,
este arestat şi condamnat la doi ani de închisoare. Fata
îl aşteaptă şi, atunci când iese din închisoare, ea îl
roagă să-şi aleagă un sfânt ocrotitor pentru a-l ajuta
să revină pe cale cea dreaptă. De gura fetei, dar mai
ales pentru a-i cere să-i scoată în cale clienţi bogaţi
si să-l ajute să nu fie prins la furat, De Pretore îl
alege ca patron pe Sfântul Iosif. Din nefericire, el
este omorât de un funcţionar pe care încearcă să-l
jefuiască. Ajuns în cer, probabil în purgatoriu, cere
insistent să-l vadă pe Sfântul Iosif dar, acesta afirmă
că nu-l cunoaşte. În acest moment, De Pretore îi aduce
aminte de mulţimea de candele cu untdelemn şi de
lumânările pe care le-a depus la statuia acestuia pe
care tot el o renovase, cu bani de furat cei drept.
Evident piesa este mult mai complexă şi o recomand cu
plăcere tuturor celor care nu au văzut-o încă. Ceea ce
iese în evidenţă la o primă vedere şi care ulterior va
bloca practic toată predispoziţia de a te bucura de
piesă şi de a o aprecia cum trebuie, este modul în care
De Pretore face "mişto" de sfinţi şi de religie. Acesta
este pragul peste care spectatorii "care merg mai des
decât de Înviere şi de Crăciun la Biserică" - făcând
abstracţie de băbuţele care se duc la Biserică în
fiecare duminică să bârfească - nu pot să-l treacă.
Eu am văzut piesa de mai multe ori şi de fiecare dată
mi-a plăcut mai mult. Întrebându-mi unii colegi, care au
văzut piesa şi care fac parte din categoria descrisă mai
sus, ce părere au despre piesă, ei mi-au dat un răspuns
aproape identic. Pe scurt, răspunsul lor a fost că,
poate cu mici excepţii (adică unele glume bune - aş
adăuga eu), piesa nu le-a plăcut. Ba chiar cineva căruia
îi place sau îi plăcea Mălăele mi-a spus ca acesta l-a
dezamăgit. Cineva mi-ar putea replica aici că nu-i
obligatoriu să-ţi placă o piesă de teatru fie ea şi De
Pretore. Îi voi spune că are perfectă dreptate dar,
cazul pe care îl am eu în vedere nu face parte din
această categorie şi se va vedea mai jos de ce.
Evident că prima mea reacţie la răspunsul pe care cei
doi mi l-au dat, a fost să le cer un motiv, cât de mic,
pentru care piesa nu le-a plăcut. Care credeţi că a fost
reacţia lor? Nu ştiţi? Păi atunci o să v-o spun eu. Iată
ce cred că s-a întâmplat în momentul în care De Pretore
începe să facă "mişto" de sfinţi. În mintea lor deja s-a
aprins un beculeţ în urma căruia vor cataloga piesa ca
slabă, nu prea interesantă sau că nu-i cine ştie ce, şi
multe astfel de aprecieri defavorabile. În acest caz,
cerându-le măcar un singur motiv întemeiat pentru care
piesa nu le-a plăcut ei încep s-o dea din una în alta,
că aşa, că pe dincolo, nefiind în stare să spună nimic
concret. Evident că adevăratul motiv - eu aşa cred
-
pentru care nu le-a plăcut piesa şi pe care nu-l vor
mărturisi niciodată, este că piesa arată o lipsă de
respect faţa de religie şi de Dumnezeu (cum să-i iei la
mişto pe sfinţi şi să vorbeşti cu Dumnezeu de parcă ai
vorbi cu colegul de camera, ce naiba, puţin respect).
Probabil după ei asemenea piese, şi nu numai, nu ar
trebui scrise niciodată.
Şi totuşi ce le scapă spectatorilor care nu reuşesc să
depăşească pragul de care am amintit mai sus? După
părerea mea este vorba de două lucruri care sunt bine
ancorate în realitate şi chiar în viaţa de zi cu zi. În
primul rând, la un nivel mai profund al piesei, este
vorba de drama omului fără credinţă, care nu numai că de
mic creşte într-un mediu lipsit de educaţie religioasă
dar, în care locul acesteia este luat de lupta pentru
supravieţuire. Cu cât aceasta devine mai grea şi mai
dură cu atât mai puţin va mai avea timp omul să se
apropie de Dumnezeu. Al doilea lucru, care este mai uşor
de sesizat, ne descrie o realitate pe cât de paradoxală
pe atât de reală şi de actuală. Este vorba de imaginea
hoţului care se roagă la Dumnezeu, chiar înainte de a se
duce şi poate chiar in momentul furtului, cerându-i să-l
ajute să reuşească şi, în acelaşi timp, să nu fie prins.
Acestea două cred că sunt mesajele principale ale piesei
si de a căror punere în scenă trebuie să ne bucurăm.
Întorcându-ne la cunoscutele afirmaţii ale lui Gide - de
la care am plecat - potrivit cărora morala trebuie sa
fie independentă de artă, trebuie să avem în vedere că
el nu intenţiona câtuşi de puţin să elimine morala sau
sa elibereze complet arta de funcţia ei globală, pentru
că, în acest caz, arta nu ar mai trebui să abordeze nici
un subiect legat, câtuşi de puţin, de morală. Gide
căuta, de fapt, să respingă toate interesele care puteau
compromite libertatea cercetării, a expresiei sau, cu
alte cuvinte, care puteau compromite libertatea artei în
genere. Această problemă a raportului de independenţă
dintre artă şi morală are - după părerea mea
- o miză şi
mai mare. Înţelegerea separată a artei şi a moralei îi
poate oferi omului o mai mare libertate şi demnitate
care să nu fie numai rolul unei "morale comode". Asupra
acestei libertăţi am vrut să atrag atenţia atunci când
am apelat la piesa de teatru De Pretore, încercând să
evidenţiez că fără ajutorul ei nu putem să-o înţelegem.
Cred că putem să tragem de aici următoarea concluzie:
atâta timp cât opera de artă va fi judecată având în
minte prejudecăţi morale, va rămâne, în mare parte,
neînţeleasă. Pentru a putea înţelege opera de artă avem
nevoie de un minim de libertate pe care o obţinem prin
înţelegerea în mod independent a artei şi moralei.