Eseu:

Hegel pe scut

 de Cristian Gligor

Din aceleaşi considerente pentru care la Hegel subiectul care gândeşte nu mai este o realitate noumenală, nici Fenomenologia Spiritului nu poate coincide cu fenomenalizarea acestuia. În schimb oricare fenomenalizare a spiritului ţine implicit (şi retroactiv explicit) de fenomenologia acestuia. Unul din rolurile filosofiei istoriei este tocmai acela de a identifica momentele de fenomenalizare ale spiritului şi a le da locul în filosofia istoriei. Astfel filosofia istoriei este un demers fundamental fenomenologic, însă fenomenologic hegelian. Premisa esenţială este una paradoxal hegeliană. Spiritul  a ajuns la conştiinţa de sine în toate veritabilele momente ale istoriei filosofiei, ceea ce nu înseamnă că fenomenologia spiritului hegeliană este invalidată. Odată cu subiectivizarea substanţei are loc la Hegel şi o de-substanţializare a spiritului, de-substanţializare care en toute coherence se reflectă şi asupra statutului discursului. Spiritul absolut ajunge la conştiinţa de sine prin discurs, prin text (al Fenomenologiei spiritului de exemplu) însă nu ca discurs sau ca text. Discursul nu este reflexiv ci speculativ, nu este o reflexie a unui ceva subzistent ci fenomenalizarea spiritului care nu există decât în această fenomenalizare. Textul însuşi este deja un rest al fenomenalizării spiritului, însă un rest care poate funcţiona oricând ca şi catalizator pentru o nouă ajungere a spiritului la conştiinţa de sine în realitatea empirică a unei alte gândiri individuale.

 În alte cuvinte spiritul este gândirea care se gândeşte pe sine, restul fenomenal al acestui act putând fi virtual orice text. Paradoxul acestei situaţii ţine de faptul că spiritul nu se poate decât recunoaşte pe sine în diferitele sale ipostaze (ipostaze care sunt textele ca tot atâtea oglinzi în care odată s-a "contemplat"). El are realitate în fiecare astfel de recunoaştere de sine. Presupunând că fiecare astfel de recunoaştere de sine a spiritului ar fi un moment de fenomenalizare a acestuia care s-ar înscrie într-o fenomenologie de factură hegeliană nu am face decât o petitio principii care în ultimă instanţă ar duce la o viziune eschatologică (aceea a unui hegelianism popular - există până şi aşa ceva). Dacă filosofia istoriei  se poate menţine, fără a-şi fi infidelă, la un anume formalism abstract al gândirii aceasta rămâne de văzut. În fond, odată ce refuzăm metalimbajul odată cu Hegel nu putem avea un criteriu exterior prin care să calificăm o gândire ca abstract formală.

Dacă Hegel a radicalizat într-o anume privinţă reflecţia kantiană, filosofia istoriei după Hegel nu poate decât să radicalizeze poziţia hegeliană (în termeni kantieni - până la acele consecinţe care nu mai pot avea realitate obiectivă pentru că depăşesc ideea nedeterminată a ceea ce poate fi în genere un obiect al cunoaşterii). Simplist spus, această radicalizare a hegelianismului revine la a considera şi filosofia hegeliană ca un moment al fenomenologiei spiritului. Astfel fenomenologia spiritului ar fi una trans-fenomenală, ireductibilă în principiu la fenomenele/momentele de fenomenalizare ale spiritului, adică la textele în care transpare conştiinţa de sine a spiritului, texte ca urme ale gândirii care se gândeşte pe sine. Fenomenologia spiritului ar fi în această perspectivă una cu istoria în plurivalenţa manifestărilor sale, istorie în care momentele filosofice în genere sunt ca tot atâtea ajungeri ale spiritului la conştiinţa de sine. Aceste momente sunt cele în care spiritul recunoaşte realitatea ca fundamental umană şi în care omul poate spune pentru el însuşi: nimic din ce e uman nu mi-e străin.

Structura raportului dintre noumen şi fenomen la Kant şi transformarea acestuia la Hegel ar putea fi ilustrată prin analiza unui mit al Greciei antice, mitul Meduzei. Acest mit, în esenţă similar cu mitul peşterii al lui Platon are însă nişte caracteristici cu totul extraordinare. Nu este probabil singurul caz în care filosofii inventează mituri cu semnificaţie mai superficială decât cele existente.

Mitul spune că Meduza era un mostru teribil care odinioară fusese o femeie frumoasă. Fusese însă pedepsită de Atena cu care îndrăznise să se măsoare în frumuseţe. Atena o transformă într-un monstru teribil cu şerpi în loc de păr şi oricine o privea era transformat în piatră. În caverna  în care trăia, spune mitul, era plin de oameni transformaţi în piatră. Perseus, ajutat de Atena şi Hermes a fost cel care a reuşit să omoare monstrul. Una din variantele mitului spune că Perseus a reuşit să omoare monstrul apropiindu-se de el când acesta dormea şi privindu-l nu direct ci ghidat de imaginea reflectată într-un scut, oferind apoi capul Meduzei zeiţei Atena. Capul meduzei apare dealtfel pe unele reprezentări ale scutului Atenei. O altă variantă spune că Perseu a înaintat înspre Meduza cu ochii închişi şi ţinând scutul ca o oglindă în faţa monstrului acesta s-a transformat pe sine în piatră văzându-şi reflexia din scut.

Putem remarca într-o privire rapidă asupra elementelor mitului menţionarea zeiţei înţelepciunii, Atena. Interpretarea pe care o propun presupune o răsturnare "axiologică" susţinută de unele elemente prezente în construcţia mitului. Astfel se spune că în caverna meduzei era plin de oameni pietrificaţi ceea ce trimite la faptul că aceştia au avut un motiv întemeiat pentru a se aventura acolo. Mitul peşterii al lui Platon spune chiar că toţi oamenii trăiesc într-o cavernă. În plus, monstrul este de fapt chiar creaţia zeiţei înţelepciunii. Putem astfel identifica Meduza cu însăşi gândirea. Oamenii pietrificaţi de meduză sunt morţi pentru aceasta. Perseus, apropiindu-se de meduză nu vede de fapt un monstru ci se vede pe el însuşi. Meduza, la rândul ei, privind în scutul lui Perseus nu vede monstrul pe care se aştepta să-l vadă ci vede că ea însăşi este Perseus. De fapt doar scutul este Perseus, sau mai degrabă vederea lui pentru că mitul spune că el se apropia cu ochii închişi. Astfel, Perseus/Meduza nu există decât ca reflexie în scut.

Momentele mitului astfel decriptat sunt după cum urmează: Perseus care se aşteptă să vadă o meduză şi vede doar o imagine speculară a lui însuşi, şi Meduza care se  se aşteaptă să îşi vadă monstruozitatea reflectată vede că din oglindă o priveşte  Perseus şi realizează că singura realitate e Persus cel din oglindă, ea însăşi nefiind decât reflexia lui speculară.

Raportând această prezentare a mitului meduzei la relaţia dintre sinele noumenal kantian, eul de apercepţie transcendentală şi eul empiric rezultă următoarele: Perseus e eul empiric, orb; scutul/oglinda este eul de apercepţie transcendentală în care sinele noumenal (Meduza) se reflectă ca sine empiric (Perseus). În perspectivă hegeliană, lucrul care gândeşte nu mai este ipostaziat într-o realitate noumenală astfel că din perspectiva mitului am avea un Perseus care priveşte în oglindă şi vede că din oglindă îl priveşte Meduza. Momentul dialectic continuă cu Meduza care îşi dă seama că Perseu e de fapt cel din oglindă, pentru ca apoi să realizeze că Perseu în fond nu are realitate şi că e doar ea, Meduza care se priveşte în oglindă.  Momentul final al dialecticii e cel în care dispare şi Meduza şi rămâne doar scutul/oglinda/textul care asteaptă prăfuit momentul în care gândirea se va mai reflecta în el. Mitologia greacă mai spune şi că scutul cu capul Gorgonei (pe numele mic Meduza) aparţine de fapt lui Zeus, altfel spus Spiritului Absolut.

comenteaza acest articol pe Forum